Ipoteștii sub ocrotirea Sfinților Arhangheli. O biserică unicat și un bătrân care află bradul argintiu sădit de Iorga!

Ipoteștii sub ocrotirea Sfinților Arhangheli. O biserică unicat și un bătrân care află bradul argintiu sădit de Iorga!

În urmă cu mai bine de 20 de ani, le povesteam turiștilor care pășeau cu smerenie în curtea casei de la Ipotești despre miracolul eminescian, despre bucuriile și tristețile unei copilării pe care poetul ne-o așezase în poezii de o candoare și forță totodată, cum rar mai reușise cineva până la el și după. 

Veniți din toate părțile pământului, turiștii aflau povestea locului, cu Bisericuța familiei Eminovici, despre Biserica satului Ipotești, închinată Poetului. În fața Bisericii mari, un brad argintiu căruia vremea îi smulsese parcă vigoarea, dar îi lăsase statura fermă, dreaptă, ca un martor peste timp. În ghidajul nostru, povesteam cum istoricul Nicolae Iorga sădise, la inaugurarea bisericii noi, un brad argintiu, aproape de intrarea în sfântul lăcaș. Brad preluat în legendele ipoteștenilor, transformat în mit, o împletire între adevăr și poveste. 

Iată însă că, într-o zi, înainte de anii 2000, un bătrân pășește greu, dar apăsat, pe aleea bisericii. Vrea să vadă bradul argintiu! Se prezintă scurt: Dan Smântânescu, fost secretar personal al lui Nicolae Iorga. Rar ne-a fost dat să vedem atâta emoție, atâta curată lacrimă ca în privirea acestui bătrân care fusese nu doar secretar al marelui istoric, ci și profesor la clasa palatină (clasa în care învățase Regele Mihai). Străbătuse veacul pentru a trăi această clipă. Peste puțină vreme avea să plece la Domnul într-o zi parcă anume aleasă: 15 ianuarie 2000. 

Ipoteștii ascund multe legende, dar scot la iveală necontenit un mister fără de care locul ar fi mai sărac, mai lipsit de emoție. Alături de o casă memorială distrusă, refăcută, din nou distrusă și ridicată după planuri originale, cele două biserici sunt mărturii vii ale veacului. Iar Biserica satului Ipotești, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, poartă prin timp simboluri atât de puternice, încât a pătrunde sub acoperișu-i înseamnă a re/trăi întreaga istorie a neamului. 

La aproape 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, o subscripție publică, inițiată de scriitorul Cezar Petrescu, alături de unul dintre marii oameni ai Romaniei, istoricul Nicolae Iorga, făcută prin intermediul revistei Neamul românesc, adună bani pentru terminarea bisericii noi din Ipotești. 

O biserică unicat în spațiul ortodoxiei românesti, și nu numai: un lăcaș închinat unui poet, care avea să poarte hramul Sfintilor Mihail și Gavriil. Construcția bisericii noi a început încă de prin anii 1928, însă lipsa banilor a făcut ca lucrările să tergiverseze neîngăduit de mult. 
Potrivit martorilor vremii, Nicolae Iorga a venit de două ori la Ipotești, prima dată să urmărească lucrările. Prezența-i foarte cunoscută, cu veșnica pălărie și bastonul nelipsit, a umplut aerul Ipotestiului de uriașa-i prestanță pe care statura înaltă, aproape masivă, o impunea celor din jur. A doua oară a venit la inaugurarea bisericii, posibil prin anii 1939, cu doar un an înainte ca destinul să i se frângă nedrept la marginea unei păduri de lângă Ploiești. 

Încă de la intrarea în sat, oamenii aduc cel mai bine cu trecutul, cu dulceața Eminescului cel pururi mediatizat, adulat, strigat, pițigăiat, și totusi atât de puțin cunoscut. Oamenii satului știu cel mai bine ce înseamnă să fii ipoteștean. Nu s-au simțit niciodată excluși, chiar dacă au privit peste gardul manifestărilor patriotarde sau electorale, de atâtea zeci de ani. 

Gardul Complexului muzeal de astăzi leagă strâns între ele clădirile cu semnificații naționale, culturale sau sentimentale: Casa memorială a poetului Mihai Eminescu, deși este o clădire reconstruită abia prin anii 70-80, pe fundația veche a casei copilăriei lui Mihai, Casa Papadopol, a ultimilor proprietari ai domeniului Eminovici, noua clădire a muzeului sau Biblioteca Națională Laurențiu Ulici, lăcas de frumoasă amintire a celui ce a fost Laurențiu Ulici, de la a cărui donație de sute de volume a pornit ideea acestei biblioteci. 

În centrul acestora, însă, un fel de paideuma ipoteșteana, ridică vârful drept și semeț biserica satului. Alături de cea veche, mică și albă, Bisericuța familiei Eminovici. Oamenii tăcuti ai Ipoteștiului și-au păstrat dreptul de a trece prin spațiul Complexului și nimic nu-i poate intoarce din drumul lor spre biserică sau spre cimitir. 

Biserica satului Ipotesti întregește tezaurul cultural al ținutului Botoșanilor. Un turism cultural bine manageriat și valorificat ar crea spre Ipotești căi nesfârșite de pelerini, contribuind astfel la refacerea zonei atât de vitregite politic, economic și cultural. Pașii părăsesc strada și intră, prin aleea verde, curată și dreaptă, urcând lin, spre ușa mare a bisericii. O discreție rar întâlnita, cultivată de tăcerea liniștită a ipoteștenilor, de parcă cel mai mult ar ține la tihna lăcașului lor, la frumusețea slujbei de fiecare duminică. 

Cand ies din biserică, drumul e același, deși îi prinzi cum trag țărănește cu ochiul la lumea boierească ce se perindă prin spațiul poetic. Șirurile de oameni ies, străbat aceeași alee, unii ocolesc biserica și mai poposesc vreme îndelungată în cimitir. Cimitirul lor, singurul care i-a unit cu adevărat de familia Eminovici, aici odihnind Gheorghe și Raluca Eminovici, părinții lui Mihai, doi frați și, posibil, înca vreo doi, dintre cei mici, prăpădiți prea curând. 


Un unicat al ortodoxiei românești 

Biserica din Ipotești este un unicat al României, un fapt cultural discret, trecut nedrept în necunoaștere de un spațiu comunist robust și atoateștiutor. Singura biserică din lume închinată unui poet are pe pereți sfinți ca niciunde în altă parte. În semn de doliu pentru pierderea ipoteșteanului Mihai, ctitorii au hotărât ca sfinții pictați să poarte, pe veșnicie, aureole negre, în locul celor aurii. 



Familia regală străjuiește peretele pe care, în toate lăcașurile ortodoxe, se odihnesc spre veșnica cinstire ctitorii. Pe celălalt perete, însă, care încadrează intrarea dinspre naos, stăpânește măreață imaginea lui Mihai Eminescu, în mărime aproape naturală, pictat în postura unui tânăr de vreo douăzeci de ani, atitudine nicidecum rigidă, așa cum școala ni l-a cultivat zeci și zeci de ani. 

Un spațiu creștin, necunoscut încă României așa cum ar merita, pentru că spațiul acesta s-a nimerit să fie aruncat într-un nord cel mai nord al unei Românii care trăieste azi o politică europeană, mondială, a globalizării absolute și cu orice preț. 

O Românie a cărei religie devine, pe zi ce trece, cea a proiectului european degrabă dătător de bani, unica rugăciune promovată fiind cea a valorilor europene. 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

A fi sau a nu fi poet(ă). De la cultura națională la cultura bunului simț... literar!

Marţi, 16 Ianuarie 2018
1070

Medeea Iancu a șocat poețimea limbii române, a oripilat sămănătorii de cultură. Poeții mari și scriitorimea înaltă, criticii și făcătorii de direcții literare prezenți luni, ...

ZIUA CULTURII NAŢIONALE fără Eminescu? Academia Română face un pas către normalitate!

Duminică, 14 Ianuarie 2018
601

15 ianuarie este, pentru România, ziua în care - la Botoșani - s-a născut Mihai Eminescu. "Omul deplin al culturii", grandios şi necuprins, nepereche şi melancolic. Comunişt...

Lumina Lină de la Agafton. "Probabil că sufletul lui Mihai acum este pe aici, prin jurul mănăstirii..." - FOTO

Duminică, 14 Ianuarie 2018
1648

Mâna firavă a maicii scrâșnește scurt pe tulpina înghețată. Adună în palme un mănunchi de trandafiri, pe galbenul cărora se răsfață zăpada oploșită peste noapte. "Îi duc în biseric...