În 1969, Neil Postman şi Charles Weingartner publicau o carte care-şi propunea să ofere reţeta dinamitării unui învăţământ care era considerat deja, la vremea aceea, irelevant şi letargic.
Lucrarea se bazează pe două presupuneri, prima fiind: supravieţuirea societăţii noastre este ameninţată de un număr crescând de probleme cu care nu ne-am mai întâlnit până acum şi care se încăpăţânează să rămână insolubile. A doua presupunere este că ceva poate fi făcut cu aceste probleme, iar locul abordării lor este chiar învăţământul. Printre probleme, autorii enumeră: numărul problemelor de sănătate şi în special de sănătate mintală, creşterea criminalităţii de orice fel, inclusiv cea juvenilă, numărul fără precedent al sinuciderilor, dezinformarea (minciuni, clişee, zvonuri). La acestea se adaugă: avorturile, problemele legate de locuinţe, parcări, mâncare şi apă.
La o primă lectură, cele şaisprezece propuneri par: năstruşnice, idealiste, imposibile, periculoase, generatoare de haos, nerealiste, enigmatice, fantastice, idioate, irelevante, inaplicabile, subtile, avangardiste, recurente. Indiferent dacă suntem de acord cu ele sau nu, acestea reprezintă un plan care tinde spre un scop precizat. În spatele lor se află o filosofie din care decurg o serie de soluții. Adică ceva ce reforma invătământului românesc n-a avut sau făcut nici macar la nivel declarativ.
Cele şaisprezece propuneri, în ordinea indicată de autori, sunt:
1) Interziceţi timp de cinci ani utilizarea oricărui manual şcolar.
2) Puneţi-i pe profesorii de engleză să predea matematică, pe cei de matematică să predea engleză, pe cei de ştiinţe sociale să predea ştiinţe exacte, pe cei de ştiinţe exacte să predea arte şi aşa mai departe.
3) Transferaţi-i pe toţi profesorii de liceu la şcoala generală, şi pe cei de şcoală generală la liceu.
4) Cereţi fiecărui profesor care crede că-şi cunoaşte bine disciplina să scrie o carte de specialitate.
5) Anulaţi toate disciplinele, cursurile şi în special temele de acasă.
6) Limitaţi-l pe fiecare profesor la trei propoziţii enunţiative pe oră şi cincisprezece întrebări.
7) Interziceţi fiecărui profesor să pună întrebări ale căror răspunsuri deja le ştie.
8) Interziceţi toate testele şi examenele.
9) Cereţi fiecărui profesor să participe la o formă de psihoterapie ca parte a sarcinilor sale de serviciu.
10) Clasificaţi-i pe profesori în funcţie de abilităţile lor şi faceţi listele publice.
11) Cereţi fiecărui profesor să treacă un test pregătit de elevii lor pe teme pe care elevii le cunosc.
12) Faceţi fiecare oră opţională şi nu-i plătiţi pe profesorii ai căror elevi îşi pierd interesul să participe la orele lor.
13) Cereţi fiecărui profesor să plece din învăţământ pentru un an la fiecare patru ani pentru a lucra în alt domeniu decât educaţia.
14) Cereţi fiecărui profesor să furnizeze o dovadă de orice fel prin care să arate că a iubit cel puţin o fiinţă omenească.
15) Cereţi ca toate inscripţiile de pe zidurile toaletelor şcolare să fie reproduse pe o coală gigantică care să fie atârnată în holul şcolii.
16) Ar trebui să fie o interdicţie generală a utilizării următoarelor cuvinte sau propoziţii: predare, programă şcolară, acoperirea materiei, IQ, test, dezavantajat, talentat, accelerat, îmbunătăţire, curs, examen, notă, natura umană, tâmpit, bază materială şi necesităţi administrative.
Scopul reformei pe care o văd Neil Postman şi Charles Weingartner este formarea gândirii critice la elevi (crap detecting). Pentru aceasta, fundamentală este conştientizarea mediului simbolic în care evoluăm şi a instituţiilor culturale manipulatoare de simboluri. Cei care înţeleg natura simbolurile ar fi capabili să înţeleagă mai bine propaganda de orice fel, să se adapteze la schimbările din ce în ce mai violente, înţelegându-le natura şi mizele, ar putea gândi creativ şi ar fi capabili de neaşteptate inovaţii. Este vorba despre o restaurare a omului ca fiinţă întrebătoare, ca fiinţă producătoare de simboluri. Autorii consideră că învăţământul în care elevii se rezumă la a ghici cam ce-ar vrea profesorul ca ei să spună este, la nivel individual, o organizată pierdere de vreme, iar la nivelul unei civilizaţii – preambulul sinuciderii colective.
Elevii trebuie transformaţi în buni învăţăcei (good learners). Cum ar arăta un astfel de bun ucenic? Au încredere în abilităţile lor de învăţare. Se bucură atunci când rezolvă probleme. Par să ştie ce este relevant pentru supravieţuirea lor şi ce nu. Preferă să aibă încredere în propria judecată. Nu le este teamă să greşească. Nu răspund rapid la întrebări. Sunt flexibili. Nu au nevoie de o soluţii absolute, finale, irevocabile. Şi aici intervin profesorii buni. Cei care ar trebui să-i ghideze pe bunii învăţăcei în aplicarea metodei investigaţiei (the inquiry method). Dat fiind că percepţia lumii este construită în funcţie de experienţa noastră trecută, de cunoaşterea noastră şi de aşteptările noastre, elevii trebuie încurajaţi să devină creatori de sens (meaning makers), adică exact contrariul nivelării care se petrece îndeobşte în învăţământul public. Noua educaţie trebuie centrată pe elev, pe întrebare şi pe limbaj. Şi aici intervine “reforma”: pentru a schimba învăţământul, trebuie să-i schimbi pe profesori.
Manualele şcolare nu au nicio relevanţă pentru proiectul propus de Neil Postman şi Charles Weingartner, pentru că nu sunt o cale de dialog între profesor şi elev, ci o barieră în spatele cărora se ascund şi unii, şi alţii. Dacă pui un profesor de română să predea matematică, inevitabil îl forţezi să devină învăţăcel, deci receptiv la dificultăţile de învăţare ale elevilor. A scrie o carte în propria specialitate este un excelent prilej de reflecţie asupra lucrurilor pe care credem că le ştim. Testele şi examenele sunt metode de a controla, deci de a falsifica procesul învăţării în vederea unui scop autoreferenţial şi artificial în raport cu viaţa însăşi. Profesorii ar trebui să participe la o formă de psihoterapie pentru a se cunoaşte pe sine, pentru a-şi pune întrebări în privinţa propriei persoane.
Dacă orele ar fi opţionale, atunci profesorii ar trece în aceeaşi categorie cu profesiile liberale. Nimeni nu te forţează să mergi la un medic în privinţa căruia ai îndoieli, sau să chemi să te apere la bară un avocat care nu-ţi trezeşte încrederea. De ce ai merge la ora unui profesor care n-are nimic să-ţi spună? Una dintre cele mai mari probleme cu profesorii este aceea că sar direct din bancă la catedră, ratând copios viaţa reală. Un om care-şi petrece toată viaţa în ficţiunea didactică n-ar trebui să încerce să înveţe pe nimeni nimic. Găselniţa cu afişarea mesajelor de la toaletă aminteşte faptul că şcoala este unul din locurile ipocriziei generalizate, în orice caz locul în care copiii învaţă minciuna organizată.
În 1985, Neil Postman publică Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business, o carte despre formatarea minţii elevilor sub imperiul mass-mediei. Credinţa că s-ar mai putea face ceva cu materialul uman agresat de modernitatea târzie era înlocuită cu o disperată amărăciune. Zece ani mai târziu, în 1995, Postman publică The End of Education, în care reiterează încercarea de a construi o metodă pedagogic axată pe studierea impactului pe care tehnologiile le au în viaţa noastră. În postfaţa lucrării savantul admite că aceasta nu va fi aplicată niciodată în învăţământul public şi că trăim sfârşitul educaţiei. În fiecare epocă, atunci când Cetatea este pe punctul să cadă, o Casandră nebună şi neascultată de nimeni bântuie străzile şi urlă tragic soluţia. Iar toţi râd şi spun că Cetatea n-a mai căzut niciodată...
