Mihaela Arhip: Cu Dumnezeu la masă

Mihaela Arhip: Cu Dumnezeu la masă

   Foto: Irina-Maria Honcieru

Totul a început de la o tăcere ostenită, aşezată pe o bancă, într-o după-amiază de sfârşit de aprilie.

- Eu ştiu că, după ce ai împărţit o pâine cu cineva, se cheamă că, mai mult ca oricând, sunteţi unul aproapele celuilalt.

Eu eram copil încă, aveam vreo 10-11 ani, şi o priveam cu ochi mari, în care parcă se adunaseră toate întrebările, uimirile şi toată curiozitatea lumii. Ea era Bunica lalelelor. Avea nume pe care nu l-am reţinut şi rochia înflorată, cuminte coborâtă peste genunchi, se vedea de sub un pardesiu subţirel, în poala căruia ţinea mâinile strânse una într-alta, ca două aripi regăsite într-un moment de odihnă. Cred că era cam de-o vârstă cu Bunica.

Şedea pe o bancă, pe Bulevard şi avea în faţă o găleată metalică emailată, roşie, plină cu lalele. Roşii, unele cu petalele franjurate, altele netede, simple, soi comun, portocalii, crem spre alb, violete, galbene vrâstate pe margni cu roşu. Mai erau câteva cu floarea bătută, ca nişte bujori în miniatură, de un roşu intens, mai mult vişiniu, cu miez negru-galben.

Din plimbarea zilnică pe care o făcusem în după-amiaza aceea cu Bunica, mă întorceam spre casă pe lângă banca ei şi, din mers, am întins mânuţa liberă, cu cealaltă strângeam mâna Bunicii, şi am mângâiat cu vârful degetelor, cu un gest de aproape adoraţie, florile multicolore.

Bunica s-a oprit şi s-a aşezat pe bancă, oftându-şi osteneala. Ţin minte şi acum, îmi alesesem o lalea portocalie, parcă era făcută din foiţă subţire de şerbet de portocale, sau din marţipan, şi o priveam din când în când, în timp ce Bunica intrase în vorbă cu femeia aceea micuţă, volubilă, rumenă în obraji, cu un chip rotund, încadrat de păpădia castaniu-albă a părului ondulat, tuns scurt, la fel ca al Bunicii.

Din vorbă în vorbă, după-amiaza se risipea în aerul călduţ de sfârşit de aprilie.

Bunica mea, Dumnezeu s-o odihnească în pace!, avea un dar deosebit, pe care eu se vede că nu l-am moştenit şi nici nu l-am putut deprinde niciodată, de a-şi face prieteni oriunde se ducea, oricând. În scurtul răstimp în care ne-am odihnit pe bancă lângă cealaltă Bunică, cea a lalelelor, era deja prietenă cu ea. Îşi descoperiseră cunoştinţe comune, şi-au povestit amintiri din timpul războiului, întâmplări recente, au schimbat reţete culinare şi informaţii despre soţi, copii, nepoţi, toate cu voce aproape şoptită, ca să nu tulbure parcă liniştea Bulevardului aproape pustiu.

Puţinii trecători se opreau şi cumpărau lalele. O urmăream pe cea portocalie cu ochi curioşi, lacomi de frumos. Era încă acolo, în găleata de lângă banca noastră.

La un moment dat, Bunica mea a scos din sacoşa de pânză una din cele două pâini rotunde, neagre, pe care le cumpărasem de la brutăria situată în colţul unei clădiri bătrâne, vizavi de Poșta Mare, cum îi spuneam pe atunci, din apropierea Centrului vechi al oraşului, pe fosta Cale Națională, colț cu strada Blănari/Mureșul. I-a întins-o Bunicii lalelelor, care a luat-o firesc, simplu, a făcut pe ascuns semnul crucii asupra ei şi a rupt o bucată. Coaja era crocantă, gustoasă, miezul bun şi aromat.

Pâinea aceea am mâncat-o toată, în trei, pe banca de pe Bulevard, în timp ce lalelele fragile părăseau pe rând găleata emailată, roşie. Chiar şi laleaua portocalie, ca de marţipan, pe care am urmărit-o un timp, cu ochii umezi, muşcând din codrul aromat de pâine, oarecum tristă că nu mi-o cumpărase Bunica mie.

Se vede că Bunica lalelelor mi-a surprins privirea şi ne-a invitat la ea acasă. Era spre seară şi era aproape, dar Bunica mea a încercat să refuze, ridicându-se de pe bancă şi luându-mă de mână:

- Nu ştiu dacă se cuvine... Mata eşti obosită...

Câteva vrăbii gureşe ciuguleau firimiturile de pâine scuturate în faţa băncii. În rest, Bulevardul era tăcut, aproape pustiu, liniştit. Un vânticel abia adia prin frunzişul proaspăt şi îşi trecea răsuflarea călduţă prin păinjenişul verde crud al firelor de iarbă de la marginea trotuarului.

Şi atunci a spus vorba aceea:

- Eu ştiu că, după ce ai împărţit o pâine cu cineva, se cheamă că, mai mult ca oricând, sunteţi unul aproapele celuilalt.

S-a ridicat de pe bancă, netezindu-şi poalele rochiei înflorate de sub pardesiu, cu amândouă mâinile,  şi răvăşind stolul de vrăbii vorbăreţe, aflate într-un continuu du-te-vino, sub bancă şi în faţa noastră, pentru o firimitură de pâine. A turnat apa din găleată, în care-şi scăldaseră lalelele ultimele gânduri, la rădăcina unui tei bătrân, din cei care străjuiau pe atunci Bulevardul, şi am traversat împreună.

Am coborât în mers domol spre actuala stradă Împărat Traian, apoi, din străduţele asfaltate ale cartierului, am coborât pe uliţe înguste, prăfuite şi pline de pietriş, până într-o zonă de case, ascunse în spatele unor gardurii vii şi a tufelor bogate de liliac, undeva, la tâmpla oraşului, departe de toate cele ştiute de mine.

O alee subţire, al cărei asfalt cenuşiu era ciobit pe alocuri, străjuită din loc în loc de vişini tineri, tăia în două o grădinuţă de lalele şi se oprea în pragul unei case bătrâneşti, fără cerdac, cu ferestrele pline de muşcate, la umbra unui măr vechi, rămuros, cu crengile răsucite, ascunse sub un frunziş tânăr, de un verde proaspăt, cald.

Bunica mea mergea în urma Bunicii lalelelor, trăgându-mă de mână. Sporovăiau vrute şi nevrute, dar eu nu le mai auzeam. Mă fermecaseră lalelele, mă chemau în mijlocul lor, ca într-o poveste.

În şiruri cuminţi, ordonate, se înălţau lacome de lumină lujere fragile, de un verde mai deschis decât cel ascuţit al frunzelor, cu vârf roşu, roz, vişiniu, ocru - pe care eu l-am crezut atunci alb, galben, portocaliu ca de marţipan. Unele erau galbene vrâstate cu roşu, altele erau roşii, tivite cu alb sau galben, unele aveau floarea bătută, cu petale mai mici, ghemuite una într-alta, în jurul miezului negru-galben, ca nişte spinări de copii aplecaţi asupra unei poveşti şoptite, în jurul tăciunilor unui foc de tabără.

Şi, dintre acestea, unele erau alb cu roşu, fascinante, de o frumuseţe frapantă, şi alb cu roz, mai discrete, sau cu petalele încreţite pe margini, franjurate parcă, de o frumuseţe sobră, orgolioasă, tulburătoare. Printre toate, se strecuraseră câteva fire de un mov atât de închis, de intens, încât le-am crezut negre.

Soţul Bunicii lalelelor ieşise în prag, să ne întâmpine. La un semn discret, o aplecare a capului, însoţită de un zâmbet, a intrat în casă şi a revenit în câteva minute cu dulceaţă, apă de fântână şi un ibric din care s-a risipit miros de cafea.

- Şi mata stropeşti boabele cu puţin rom...

- ... la prăjit...

- ... şi închise într-o sticlă, au aroma asta...

- ... care se păstrează după ce le macini, da!

Cred că mi-a rămas în memorie tocmai acest amănunt, fiindcă atunci m-am întrebat de unde ştia soţul Bunicii lalelelor că va avea musafiri. Întrebarea mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, părerea că eram parte dintr-o poveste.

Acum, cred că Bunica aceea a lalelelor avea aceeaşi calitate ca Bunica mea, de a-şi face prieteni oriunde se ducea, oricând, şi cred că mai avea şi obiceiul de a se întoarce de multe ori cu ei acasă.

Tocmai citisem povestirile lui Nestor Urechia, şi ultima din volumul „Zânele din Valea Cerbului” era un basm chinezesc, „Grădina cu lalele”. Am decretat starea de fericire datorată intrării în poveste, căci doamna devenise Zâna florilor, iar soţul ei era Hoa Cikai, bătrânul care avea patima florilor, amândoi lăsaţi de Dumnezeu în căsuţa aceea, ca să îngrijească grădinuţa cu „zâmbete ale pământului, invoalte şi vrâstate cu culori ce-ţi luau ochii.” Şi îi vedeam fericiţi, fiindcă finalul basmului îmi şoptise clar: „Fericit cel ce iubeşte florile şi este ocrotitorul lor! Pentru acela numai mulţumire pe pământ şi în Cer.”

Cât au depănat ei poveştile lor, mi-au dat voie să explorez împrejurimile. Nu mai ţin minte toate câte mi-au bucurat sufleţelul şi privirea atunci, dar pentru toate le mulţumesc.

Să-i ţină Dumnezeu în lumină!

Acum cred că îngrijesc grădinile din Cer şi pun câte o vorbă bună pentru noi, cei care ştim că, atunci când ninge, de fapt, se scutură pomii în floare ai Cerului. Pentru noi, cei care ştim că o casă bătrânească, o grădină cu flori şi o pâine împărţită cu aproapele te pot face fericit. Pentru noi, toţi cei care le-am trecut pragul într-o viaţă de om şi ne-am bucurat de un gând, de un cuvânt.

Nu mai ţin minte cum a fost povestea mai departe, ştiu doar că a fost o poveste şi că eu am făcut parte din ea.

Ţin minte doar că aşa mi-aş fi dorit să-mi petrec tot restul vieţii. Într-o căsuţă bătrânească, în miezul verde al unei grădinuţe, unde oamenii aduc şi primesc pe neaşteptate oaspeţi, şi cred că, stând cu aproapele tău la masă, nu împarţi doar pâinea. Împarţi cuvinte, gânduri, speranţe. Fiindcă pâinea este sacră.

Cu noi, acolo, la masă, când împărţim cu cineva pâinea, e şi recunoştinţa şi bucuria celui care şi-a potolit foamea, şi mulţumirea curată a celui care a făcut un bine aproapelui său. În mâini ţinem şi „pâinea noastră cea de toate zilele”, şi „pâinea noastră cea spre fiinţă”. Şi hrana trupului şi pe cea a spiritului.

Vorba colindului, cu noi e Dumnezeu la masă.

Mai departe, acolo, în poveste, nu mai ştiu cum a fost.

Ştiu doar că am plecat acasă fără lalele, deşi gazdele au vrut să ne ofere câteva fire şi m-au lăsat să aleg măcar o lalea portocalie, ca cea pe care o privisem cu jind, plecând în mâna trecătorului care o cumpărase. Am strâns indecisă mâna Bunicii mele dar m-am bucurat când a refuzat, rugându-i să le lase acolo, în Raiul acela al lor, vii şi pline de lumină şi culoare şi parfum. Erau atât de fragile şi de frumoase!

Acum, amintindu-mi vorbele Bunicii lalelelor, mă gândesc că poate şi ele împărţeau pâinea rotundă şi caldă a soarelui, cu firele de iarbă, cu pomii care tocmai se scuturaseră de floare, cu oamenii şi cu făpturile necuvântătoare.

Poate, într-un anume fel, sunt clipe în care toţi şi toate ale acestei lumi stau cu Dumnezeu la masă.

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Stadionul din Mioveni, plin pentru prima dată după foarte mult timp!

astăzi, 14:59
111

Pentru a avea parte de o susținere cât mai mare din tribune, CS Mioveni a lăsat intrarea liberă la meciul cu FC Botoșani.Se pare că strategia aceasta și-a atins scopul, pentru că, pot...

Comuna Frumușica și satul Gribova de peste Prut s-au înfrățit, joi a fost semnat acordul! (foto)

astăzi, 14:26
42

Reprezentantul Guvernului în teritoriu, Sorin Cornilă, a participat joi la ceremonia de semnare a acordului de înfrățire între comuna Frumușica, județul Botoșani și satul Grib...

Botoșăneni îngropați în gunoaie, amendați și pentru scandal! (Foto)

astăzi, 14:06
103

În perioada 7-23 mai 2024, polițiștii locali din cadrul Serviciului Protecția Mediului au desfășurat activități pentru identificarea şi sancționarea persoanelor care abandonează deșeu...