Singure se vor scrie aceste rânduri, împinse doar de pomenire și nimbul oamenilor buni de la gară.
Ca peste tot, ca în orice colectivitate, CFR-ul are și oameni mai puțini buni, dar în salata socială a lucrului în comun dau sarea și piperul unei zile de trudă la gară.
Primul ceferist care face parte din pomenire și aducere aminte a fost șeful de gară de la Leorda, Gheorghe Andrei. Un om pentru ceferiștii lui, bun profesionist, care a știut, fără a avea cursuri de pedagogie și psihologie, să citească omul. Știa să pedepsească, dar mai ales să stimuleze. Un șef de gară deosebit, un om de o moralitate simplă și sănătoasă, așa cum trebuie la gară.
La câțiva ani distanță, Paul Scripcaru, impiegat, apoi șef de gară. Ar fi putut să predea cu ușurință tainele mișcării pentru impiegații de mișcare. Bun pedagog, de la care am avut ce învăța.
Cobor pe scara ierarhizării la gară și ajung la funcția de acar.
Petru Rău, un acar la fel de înalt ca Andrei, cu simțul umorului ascuțit, foarte bun în meserie, bun tovarăș, iubitor de stimulente din fructe și struguri, ca orice ceferist de altfel, iubitor de dulciuri și înghețată. A ales să-și încheie socotelile, de la înălțime, undeva sub craca unui copac.
Alt acar, Marcel Bunu, de la Botoșani, înecat cu un ou fiert.
Bunu și Rău, doi acari din două gări surori, două destine, doi oameni, două numere de telefon.
Mai apoi Mitică Baltag, de la telefoane CFR, introvertit, timid, cu probleme doar de el știute, la fel ca Petrea, a ales funia.
Viața la gară nu este ușoară, neajunsul cel mai mare, timpul petrecut la gară corodează și ruginește relațiile de acasă. Turele, mai ales cele de noapte, oboseala și alcoolul, slăbesc până la rupere chiar, relațiile de familie.
Mă gândesc la Petru Macuc, impiegat la Leorda, Botoșani, Ruginoasa. În căutarea fericirii și a sinelui, Petrică, în ultima vreme operator R.C., bun coleg, perfecționist până la destrămare și distrugere. A sănătății și vieții, până la urmă.
De la Dorohoi ar fi de amintit Bejenaru Eugen, un impiegat de mișcare deosebit, cu simțul umorului și al stimulentelor, peste medie.
Ar mai fi vreo doi acari de la Bucecea, operatori de la Suceava și cine știe câte destine și vieți frânte înainte de vreme.
Azi, pe ultimul drum, Ion Dulgheriu, acarul meu până acum vreo patru ani.
Conștiincios, cu bun simț, nu trebuia să-l îndemni să-și facă curățenia (în afara programului de circulație a trenurilor). Bun povestitor, cafeaua avea alt gust în tovărășia lui.
Rămas bun, Ioane! Dumnezeu să te răsplătească după inima ta și, de-o avea nevoie de acar în ceruri, te va numi fără concurs.
(Sorin Gîbu, impiegat de mișcare - Gara Leorda)
Citește și Poveste tristă din Gara Leorda: ”Mulțumesc, dragul meu, pentru iubirea ta…”