Cam pe la 7-8 pe seară, de ani buni, Niculina iese din casă. Vara în culori deschise, rochii cu volănașe garnisite uneori cu mărgele simple, pe care le poartă pitite într-o copilăroasă cochetărie.
Când dă frigul îndeasă câte o “flanea”. Mai întâi una subțire, apoi peste ea alta. De fiecare dată mi le arată și știu că un grad minus înseamnă încă o ”flanea” pentru Niculina. Ea e prognoza de seară. Frigul iernii o face aproape rotofeie, pentru că peste rândurile de flanele și-a agățat și paltonul gros.
Pe la 7-8 din seară, ziceam, Niculina iese din casă. Pe căldură, pe ploaie sau zăpadă, viforniță sau ger. Nu lipsește niciodată!
Văzând-o cât de serioasă și de disciplinată e, într-o seară, cam prin vară, o întreb de departe: ”Mergi la serviciu?”
S-a oprit în loc și vorba ei peltică s-a rătăcit. De obicei răspunde imediat, îi place să sporovăiască. Acum m-a privit drept în ochi. S-a îndreptat și mi-a răspuns apăsat: ”Da!” Am zâmbit și am plecat mai departe, lăsând-o să-și consume încremenirea.
Abia peste două zile, când am revăzut-o, mi-am deslușit perplexitatea ei. Când m-a văzut a grăbit mersul și picioarele ei firave parcă mai tare s-au împleticit. A ajuns în fața mea și s-a proptit ca un stâlp, așteptând să o întreb din nou.
”Ce faci?”, îi zic intrând în jocul ei.
”Ehh, la sărviși…”, îmi răspunde cu un aer de om serios care mă face să râd în hohote.
Asta era! Niculina avea serviciu și acum descoperea că lumea mare îi devenise și ei cumva accesibilă.
De atunci, întâlnirile noastre scurte nu trec fără cuvântul magic.
”La serviciu?”
”Da, da… La sărviși”, spune mereu Niculina și e toată o responsabilitate și o importanță.
Într-o seară abia se zărea de după un sac de plastic în care erau burdușite tot felul de cutii și hârtii. De departe se vedea doar sacul mergător, dar Niculina ”conducea” din spate, ca un magician, încărcătura ce părea să își ia zborul dintr-o clipă în alta. Nu m-a văzut decât când am oprit-o și am apucat sacul de o parte, petrecând astfel cu ea vreo sută de metri, până la ghenele de gunoi. Mi-a sporovăit vrute și nevrute, despre mersul lumii, despre oameni, despre frig și câtă bucurie mai este în lume.
Dacă mergi în spatele ei o auzi bodogănind și povestind, numai ea știe despre ce. Dacă îi stai alături îi vezi ochii albaștri înfundați într-un chip de sfântă. ”Ai cercei frumoși, Niculina”, i-am spus într-o seară. S-a emoționat toată și a lăsat capul în jos, cu un zâmbet fericit.
O mai necăjesc uneori, dar doar pentru a-i vedea bucuria de a o vedea rostindu-şi apăsat rostul în lume. ”Cu treaba?”, îi zic prefăcându-mă că uit de ”misiunea” ei. Şi ea se zburleşte toată, ca o copilărie care s-a făcut mare, dar a uitat să-şi cureţe nasul de funingine: ”La sărvişi, la sărvişi!”
Da, Niculina asta face: în fiecare seară, pe la 7-8, se îmbracă frumos și merge pe la cele câteva magazine mici din cartier. Ia gunoiul de peste zi, pe care vânzătoarele îl pregătesc și pe care, în schimbul unei pâini sau al unei alte mici recompense, Niculina îl duce la containerul de gunoi. De asta Niculina are “sărviși”.
Niculina fără vârstă
Într-o dimineață de vară am călătorit împreună în microbuz. Era îmbrăcată frumos, pregătită pentru răcoarea timidă de afară. Îi admir cerceii cu piatră albastră și imediat îmi atrage atenția că și rochia e albastră. Cochetărie ”niculină”. Zâmbesc și simt cum îmi atinge brațul ușor, ca o părere. ”Te-ai îmbrăcat subțire, nu ți-e frig?”, îmi zice ea grijulie și își trage imediat mâna. Sacoșa îi vântură pe lângă corp. Îmi arată caserola goală (”am spălat-o bine dimineață!”), merge la cantina socială să ia ceva de ale gurii. Se mândrește cu abonamentul ei, îmi spune de vreo patru ori că va coborî ”unde plăteam odată lumina, apoi o iau în sus și gata, iau mâncarea”.
Câți ani ai, Niculina, îmi slobozesc eu o curiozitate mai veche. Face ochii mari și spune cu o inocență dezarmantă: ”Nu știu”. Șă mă lămurește imediat: ”Dar scrie acolo, în certificatul de naștere, îl am acasă”. Entuziasmul dispare când o întreb dacă știe anul nașterii, ”socotim acum și aflăm”, îi zic. Nu știe nici așa. ”Eu nu știu carte, nu știu nici să socotesc”. Poate știe cineva dintre ai ei, mai încerc eu, și în timp ce urcă în maxi-taxi spune apăsat: ”Părinții mei au murit, nu am nici mamă, nici tată, nici frați sau surori”.
În maxi-taxi e răcoare. Pornim pe străzile orașului și Niculina sporovăiește fără contenire. A crescut la cămin, dar nu au dat-o deloc la școală. Ține minte doar ziua în care ”doamna” de la căminul din Siret a luat-o acasă la ea și i-a dat să mănânce ”de toate”.
Prin dreptul bisericilor împletește cu brațul o cruce ”niculinică”, ușor sacadată și laaargă, de parcă ar prinde în ea tot universul. E fericită că are cu cine vorbi. E fericită că peste doar câteva minute caserola ei se va umple cu mâncare. Cât îți ajunge mâncarea asta, Niculina? Îmbracă răspunsul în zâmbetul ei inocent: ”Până o termin! Și pe urmă iar mă duc!” Coboară împleticit din maxi-taxi și soarele de vară o învăluie buclucaș.
Mai merg o stație și cobor și eu. Și mă gândesc că e pentru prima dată când întâlnesc un om ”fără vârstă”. Care doar trăiește.
Niculina este frumosul lumii ăsteia, este zâmbetul care ne amintește că nu anii pe care îi aduni te fac om, ci dragostea pe care o împrăștii în lume. De asta lumea Niculinei e atât de curată!
