Cercetătorii Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” - Academia Română, filiala Iași s-au aflat din nou la Botoșani, de data aceasta pentru a conferenția pe tema ”Dorohoiul, inima Țării de Sus a Moldovei vreme de două secole (1550-1750), conferință susținută în spațiul Bibliotecii Județene de către prof. univ. dr. Petronel Zahariuc, directorul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”.
Născut pe 1 iulie 1969, în comuna Ibănești, județul Botoșani, a absolvit Liceul "Grigore Ghica" Dorohoi, apoi Facultatea de Istorie, în cadrul Universității "Al. I. Cuza" Iași. Este profesor universitar doctor, specialist în istorie politică și religioasă. A obținut în anul 2002 doctoratul, Magna cum laude, în cadrul aceleiași universități, în care a urmat, după absolvirea facultății, toate treptele ierarhice: preparator, asistent, lector, conferențiar, profesor, șef de catedră, decan.
Este directorul Institutului de Istorie "A. D. Xenopol" Iași, instituție în care a activat mulți ani ca cercetător, coordonând vreme îndelungată colecția națională de izvoare medievale Documenta Romaniae Historica, seria A, Moldova.
După susținerea conferinței, directorul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” – Academia România, Filiala Iași, a avut amabilitatea de a vorbi pentru cititorii Știri Botoșani despre locurile natale, despre statutul istoricului în societatea actuală, provocarea Inteligenței Artificiale, dar și despre distinsul istoric academician Dumitru Vitcu, originar din Ibănești, plecat recent la cele veșnice.
Prof.univ.dr. Petronel Zahariuc: ”Locurile din care am pornit rămân în inimă”
-Domnule Petronel Zahariuc, bine ați venit la Botoșani, în cadrul conferinței ”De la istoria universală la istoria locală”. Pentru că ați revenit acasă, spuneți-ne ce înseamnă Botoșaniul din inimă, ce înseamnă Ibăneștiul, locul din care proveniți, la fel și colegul dvs., Dumitru Vitcu, recent dispărut și pe care l-ați comemorat astăzi.
-Pentru fiecare dintre noi, orice am fi, oriunde am fi și orice am face, locurile din care am pornit rămân în inimă. De aceea mi-a și plăcut să pun în titlul conferinței ”Dorohoiul, inima unei țări și Dorohoiul din inima noastră”. Dorohoiul și Botoșaniul, împreună, de acum înainte și până acum, și nu numai administrativ. Dacă am vrea să aflăm câți din fostul județ Dorohoi trăiesc astăzi în Botoșani, am vedea că jumătate din populația Botoșaniului vine din fostul ținut Dorohoi.
Fostul ținut Dorohoi a mai avut o parte – Ținutul Herța, care într-un anumit context istoric a fost pierdut, dar populația din zona Herța, cu cele 20 de sate aferente Târgului Herța, este astăzi aproape spre sută la sută românească. Deci și Ținutul Herța, și Ținutul Dorohoi, și Ținutul Botoșani, sunt astăzi împreună, administrativ doar Dorohoi și Botoșani, dar prin evoluția istorică, prin intrarea Ucrainei pe un alt făgaș istoric, și Herța va beneficia de o relaxare mai mare a granițelor, a circulației oamenilor.
M-ați întrebat de istoria universală. Istoria universală este peste tot, a fost de când lumea. La un moment dat, Imperiul Otoman avea graniță comună cu Ținutul Dorohoi. Pentru că, vreme de 100 de ani, de la 1715 la 1806-1812, Ținutul Hotin a făcut parte din Imperiul Otoman. Apoi ne aducem aminte, și nu ne aducem aminte cu o emoție pozitivă întotdeauna, că până mai ieri granița a fost pe Prut. Republica Moldova de astăzi era Republica Socialistă Sovietică Moldovenească și făcea parte din Uniunea Sovietică. Deci, oricum am lua istoria universală, Botoșaniul, Dorohoiul au fost zone de graniță. Zonele de graniță sunt și foarte interesante, pentru că asigură schimbul între oameni, schimburi culturale, etnice, dar aici se duc de multe ori confruntările, războaiele. Fronturile s-au tot mișcat, dar și zona Botoșaniului, Dorohoi, Iași, toată zona Prutului a cunoscut aceste confruntări.
-Cât de mult am avut de suferit, de-a lungul secolelor, din pricina acestor vecinătăți?
-Am suferit. Pentru că, fiind o zonă de graniță, și securitatea a sporit foarte mult, avem confruntări încă din veacul al XVIII-lea, al XIX-lea. În ultimele două sau trei generații această zonă nu a cunoscut războiul, conflagrațiile, nici generația mea, nici generația, oarecum, a părinților mei, cei care s-au născut în vremea războiului sau puțin după. Au fost vremuri de pace, de care nu doar zona Moldovei, ci întreaga Românie a avut parte, deși au fost vremuri mai grele, pentru că vremurile comunismului nu au fost deloc ușoare… Dar în ultimii treizeci, treizeci și ceva de ani, vremurile de pace au adus pentru oameni mai multă liniște, mai multă prosperitate. Să sperăm că lucrurile vor continua așa.
”Pe lângă un specialist redutabil, membru de onoare al Academiei Române, a fost și un om fermecător!”
-Să nu lăsăm Ibăneștiul în urmă…
-Rana din sufletele noastre nu se va tămădui ușor, dar dacă oamenii nu ar fi înzestrați și cu uitare și cu un zăbranic pe care îl punem uneori peste minte, peste gânduri… Acum câteva zile s-a dus în lumea de dincolo un mare istoric, membru al familiei Vitcu. Am spus în necrologul pe care i l-am închinat că mai era foarte puțin și numele satului Ibănești era aproape sinonim cu numele Vitcu. Domnul Dumitru Vitcu era cel din mijloc, fratele din mijloc. Pe Dionisie Vitcu, cel pe care îl cunoaște toată țara, un actor foarte important, și astăzi rolurile sale sunt memorabile… Cel de-al treilea, Mihai Vitcu, fratele de la Fălticeni, cu o activitate cărturărească, de om al cărții, de om al școlii, a fost și inspector, a fost și deputat de Suceava. Toți cei trei frați - ”Trei, Doamne, și toți trei” - au adus cinste satului din care au pornit. Au făcut și un gest admirabil, au lăsat casa și ograda comunității din Ibănești, spre a se organiza acolo un centru cultural.
Oamenii de acolo se pare că au avut oarece legătură cu istoria, în acest moment sunt încă trei tineri doctori în istorie care, dacă își vor uni energiile, la un moment dat vor putea scrie și o carte în care una dintre paginile cele mai importante din istoria recentă a satului va fi ocupată de familia Vitcu și de băieții lui Moș Gheorghe Vitcu, care au făcut cinste localității noastre, satului nostru, județului nostru și țării întregi.
Dacă Dumnezeu va fi generos, cu mine și cu cei din jur, cuvintele frumoase despre profesorul Dumitru Vitcu se vor înlănțui foarte ușor, pentru că a fost, pe lângă un specialist redutabil, membru de onoare al Academiei Române, și un om fermecător.
-Ați vorbit în cadrul conferinței despre Dorohoi, despre glorie și decădere, despre istorie și intervenția oamenilor politici ai vremii. Ați amintit și despre Bârlad, fostă capitală de județ…
-Da, seamănă cu Dorohoiul foarte bine…
-Care este astăzi soarta orașelor mici, foste ele capitale sau nu?
-Ca istorici, din cimotia din care facem parte - cea a istoricilor, noi doar înregistrăm, nu prea putem să dăm soluții, nici nu putem să dăm verdicte. Într-un fel vede un istoric, într-un alt fel vede alt istoric.
-Ar putea reveni aceste orașe mici la gloria de odinioară?
-Dacă vor avea norocul de oameni vrednici, dacă se vor întoarce unii dintre ei de acolo de unde au plecat, dacă autoritățile locale și centrale vor găsi proiecte prin care să aducă oameni acasă… Orașele sunt formate din oameni, casele sunt locuite, și atâta vreme cât nu se vor găsi politici în așa fel încât să aducem oameni acasă, să îi păstrăm acasă, să creăm locuri de muncă, orașele, și cele mari, se vor dezvolta greu… Vedem deja că sunt centre polarizatoare, cum sunt Iașul, Timișoara, Clujul, Bucureștiul. Ca și orașele mici, încă au o șansă istorică, dar trebuie să o valorifice prin oamenii care îi asigură viața de zi cu zi, dar și prin conducătorii acestor orașe, a județelor și a țării întregi.
”Să nu ne furăm singuri pălăria, să ne antrenăm mintea noastră!”
-Sunteți directorul Institutului de Istorie ”A. D. Xenopol” din Iași, un for academic foarte respectat. Străbatem o perioadă de mari provocări, una dintre ele fiind cea a Inteligenței Artificiale. Cine rămâne garantul informațiile corecte? Inteligența Artificială, oricât ar fi de folositoare sau de necesară, nu este un garant al informației, nici un garant al istoriei.
-Această întrebare este, în ultima vreme, cel puțin de un an de zile, pe buzele tuturor. Toată lumea caută un răspuns cât mai mulțumitor, toată lumea vede fie o binecuvântare, fie o amenințare în Inteligența Artificială. Atâta vreme cât Inteligența Artificială nu va ajunge la soluția vieții fără de moarte și tinerețe fără bătrânețe, înseamnă că oamenii – care au creat Inteligența Artificială – vor avea un cuvânt de spus, și un cuvânt încă foarte consistent de spus. Inteligența Artificială - ca și celelalte invenții electronice care în ultimii 20 de ani, poate puțin mai mult, poate mai puțin, ne-au ușurat viața în toate ramurile ei - încă nu va crea ceva absolut original. Acel absolut original poate fi misterul vieții, misterul unei poezii bine făcute. Totul este să nu ne furăm singuri pălăria. Să ne antrenăm mintea noastră, nu să gândim tot timpul că Inteligența Artificială ne oferă totul de-a gata. Poetul să scrie poezie, istoricul să scrie istorie, folosind Inteligența Artificială, nu lăsându-se folosit de ea. Nu știu dacă cineva are în acest moment răspunsul. Este, cu adevărat, o invenție umană colosală, dar de-a lungul istoriei invenții colosale au mai fost. Au fost vremuri în care nu aveam tiparul, au fost vremuri în care nu cunoșteam lumea nouă, au fost vremuri în care nu aveam electricitate. Eram copil, în satul de unde am pornit, electricitatea și lumina de zi cu zi au venit relativ târziu, eu am trăit să văd cum arată viața înainte de lumina din casele oamenilor. Cred că va fi viață și după Inteligența Artificială.
-Ca să parafrazăm o zicere pur românească: invențiile colosale trec, istoricii rămân. Care rămâne rolul istoricului astăzi și în viitor?
-O bună parte din viața omului este istorie. Nu se poate omul desprinde de istorie. Cum nu se poate desprinde de părinții lui - bine, dacă este un om educat și cu sentiment – de bunicii lui și de străbunici. Nu poți să nu te gândești că undeva este un deal, un sat, o școală… Toate aceste lucruri sunt istorie. Nu trăim singuri, trăim împreună cu alții. Este istoria unei comunități mici, un sat, mai mare – un județ, și mai mare – o țară, mai mare – un continent. Istoricul este un participant la viața de zi cu zi, dar și cineva care permanent se gândește la ceea ce a fost. Și nu cred că o comunitate se poate dispensa de cei care gândesc cum s-a făcut de s-a ajuns până astăzi. Generație după generație, secol după secol, istoria a făcut parte din viața oamenilor și istoricii din viața comunității.
-Vă mulțumim foarte mult și vă mai așteptăm acasă!
-Și eu vă mulțumesc!