”NU dați bani cerșetorilor din Botoșani!” Dar un pic de suflet?!

”NU dați bani cerșetorilor din Botoșani!” Dar un pic de suflet?!

Pe Costică îl știam de mulți ani. Boscorodea nedeslușit, iar dacă erai prea prins în ale tale și nu-l observai îți trăgea o scatoalcă zgomotoasă de te treceau toate cele. Ca un maidanez care face gălăgie ca să nu afle tot cartierul că se teme și de umbra lui.

Într-o seară a intrat în magazinul de la colțul străzii. Nu l-a interesat că eram la rând. S-a proțăpit în fața mea și a răsturnat pe tejghea toată greutatea ce-i chinuia buzunarele. O grămadă-grămăjoară de câte 10 bani. Nu zice nimic. Vânzătoarea, nici ea nu zice nimic. Uită de mine și se apucă grijulie să numere banii. Ajunge la 2,30. ”Gata, Costică, pe ăștia strânge-i”. Se întoarce și apucă de pe un raft o pungă mică, roșie. Creveți snacks pentru prăjit, citesc au rapid, dintr-o ochire. Costică prinde punga, mai boscorodește nedeslușit și se decide: vrea și o pâine. Din nou, bănuții de 10 bani zăngănesc pe tejghea. Costică a luat pâinea și a plecat în întunericul tăcut al serii.

L-am mai revăzut o singură dată: în mijlocul străzii din cartierul de la marginea orașului, slobozind către șoferi vorbe înfundate într-o voce parcă din altă lume. Niciun șofer nu s-a enervat. Unii au ocolit, alții au așteptat înmărmuriți până când Costică a urcat din nou pe trotuar.  

Costică e povestea nescrisă a Botoșaniului nevăzut. A orașului care doare. Mai ales înainte de sărbătorile creștine…

Tot el, Costică, mi-a adus aminte că demult, să tot fie vreo 25 de ani, umbla prin Botoșani un cerșetor fără degete. Vederea lui îmi chinuia de fiecare dată văzul. Lăsam bănuțul în cănița din fața lui și treceam rapid, ca nu cumva să prind rădăcini în lacrimă. Nătânga-mi și orgolioasa ființă nu voia să își pângărească privirea cu mâinile zdrențuite ale unui nefericit. Într-o zi am intrat într-o farmacie și, în fața mea, s-a auzit un răpăit groaznic. Cineva umpluse tejgheaua cu bani mici, mărunți, unii murdari, alții lucind în lumina puternică a neoanelor. Îmbufnarea că va trebui să aștept timp degeaba pentru niște biete pastile mi-a trecut rapid. Cerșetorul fără degete își afunda brațele în niște buzunare peticite, umplea pumnii ciunți cu bănuți și răsturna comoara pe tejghea, într-o schimonoseală a mâinii pe care nu am uitat-o nici azi. Când ultimul bănuț a zornăit, vocea stinsă a alunecat și ea pe lemnul alb al mesei: ”Să-mi dai fenobarbital. De toți banii să-mi dai, mă doare rău de tot...”. Nu l-am mai văzut niciodată pe cerșetorul fără degete…

Peste alți ani mi-am amintit de cerșetorul fără degete când, pe Unirii, am dat peste un bătrân fără picioare. Stătea pe bancă, mereu pe aceeași bancă. Și în fața lui, jos, un cântar. Ca să îi fie de ajutor, bunicii își urcau nepoții pe cântar și îi lăsau bătrânului un bănuț. M-am așezat lângă el. Avea vocea caldă și povestea minunat. În altă zi am cumpărat două înghețate (la cornet, ce plăcere!) și am mâncat împreună. Când am trecut din nou, tot cu înghețată, m-a primit ca pe un prieten vechi. La plecare mi-a dat și el ceva: un fir de busuioc înflorit, pe care îl păstrase de dimineață. Poate, cine știe, trec... Nu am știut niciodată cum și-a pierdut picioarele, nu am întrebat și nici el nu s-a plâns. Dar într-o duminică nu l-am mai găsit. Banca era pustie și nimeni nu voia să ocupe locul rămas acolo, ca un ochi deschis și trist. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu știu cine a fost și nici de ce nu mai voia să fie. În viață și în moarte rămân întrebările.

Vinerea Mare. Magazin mic, într-un cartier la fel de mic din Botoșani. Rareori intră cineva. Nu vinde cozonaci, ouă, cărnuri sau alte cele. În fața vânzătoarei, un sărman dintre cei care adună de prin târg resturile de la masa bogaților. Caută vorbă și vânzătoarea, o femeie de vreo 50-55 de ani, răspunde cu un aer mai mult absent.

-Te-ai apucat de făcut mâncarea?, îl aud pe sărman.

Femeia răspunde blând, exact cât să nu îl jignească pe om.

-Nu, nu am început încă...

-Da' salată boeuf faci?

-Nu, nu mai fac de mulți ani, nu mănâncă nimeni la mine.

Femeia ridică ochii și, pentru prima dată, pare interesată de omul din fața ei.

-Dar îți place salata boeuf?

-Oooau, cât îmi place!!

Sărmanul dă să plece, când o aud pe femeie strigând:

-Luni nu lucrez, dar marți să vii neapărat pe aici. Îți fac salată boeuf! Auzi, poate nu vii și fac degeaba!

Omul se întoarce o clipă (e deja în ușă) și spune serios: ”VIN. NEAPĂRAT VIN! Să-mi faci salată, că tare mult îmi place”.

Femeia își găsește de treabă cu niște marfă. O aud murmurând, parcă scuzându-se: ”Iaca, o să fac și salată boeuf...”.

”Nu dați bani cerșetorilor!”, citim peste tot. În piață, în târguri, chiar și în biserici. Dar (și) ei sunt oamenii Botoșanilor. Oamenii trecători. Care ne cară și pe noi în spate, pentru ca într-o zi să găsim locul gol. Și parcă se face frig în lume...

Tu pentru cine faci anul acesta salată de boeuf?

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Ancheta Știri Botoșani: Ce facem cu cărțile vechi din propria bibliotecă?

Duminică, 21 Iulie 2024
3472

Dacă vrei să știi cum este inima unui om, nu-mi spune ce citește, spune-mi ce recitește, rostea în urmă cu peste jumătate de veac scriitorul François Mauriac. Într-un timp al...

Artista din Botoșani care a creat cel mai cunoscut monument din Iași. Model i-a fost o mătușă ”deosebit de frumoasă și distinsă” (Foto)

Miercuri, 17 Iulie 2024
495

Gabriela Manole-Adoc s-a născut pe 14 noiembrie 1926, în localitatea Pleșani, județul Botoșani. În urmă cu 30 de ani, Consiliul Municipal Botoșani îi conferea titlul de Cetăț...

Poveștile orașului Botoșani. Unirii sau strada Sfintei Vineri, locul care unește toate generațiile!

Miercuri, 17 Iulie 2024
2002

Este inima orașului. Și nu pentru că, de oriunde ai veni sau oriunde ai pleca, pasul trece pe aici. Ci pentru că palpită, respiră, viețuiește odată cu tine. Ori că prinzi verdele forfotind c...