Asistam, în urmă cu câțiva ani, la o dezbatere între două echipe de adolescenți pe o temă care mi-a ridicat sprâncenele și atenția: „O lume în care fiecare persoană ar spune adevărul și numai adevărul ar fi mai bună decât lumea în care trăim”.
Ups!… Adevăr sau provocare?… Voila!, asta da provocare. Până să mă dezmeticesc și să-mi caut în minte o potrivită structură de pledoarie imaginară, am fost trimis în șah de debutul primei intervenții, dizertația unei liceence cu verb apăsat și privire aprigă: „Vă mărturisesc că am avut parte de-o copilărie fericită. Asta și grație faptului c-am crezut în Moș Crăciun. Când mi s-a spus adevărul, „adevărul” că Moș Crăciun nu există, mi-a căzut ceru-n cap”.
Până la final, dezbaterea a curs interesant, dar nu mai țin minte care dintre echipe a fost mai persuasivă. Mi-amintesc însă gustul provocării de definire a adevărului.
Adevărul este că (nu așa începe orice sentință?) nu știu exact ce este adevărul, dar bag de seamă că trăim într-o lume care, mândră de post-postmodernismul ei, îl caută întruna și întruna fuge și se ascunde de el.
Cum l-a căutat și îl caută o știu cel mai bine filosofii, teologii, matematicienii și ceilalți savanți. Probe stau milioanele de tomuri de căutări.
Însă cum fuge de adevăr lumea asta minunată și nouă e un mister care ne dă iluzia că se dezleagă în prezența noastră, live. Iar noi, muritorii de rând, ne întoarcem cu spatele, ne ducem palmele la ochi și începem numărătoarea. Cine nu-i gata îl iau cu lopata, unde se ascunde lumea de adevăr?
Întâi și-ntâi, descoperim că se ascunde într-o vizuină de dincolo de realitate, în post-veridic și post-truth, sintagma-minune a anului trecut și câștigătoarea concursului de popularitate a vorbelor de duh. Vizuina asta a fost explorată pe toate părțile și-n toate cotloanele, iar eticheta ei – interpretată în fel și chip. Conform traducerii oficiale, de dicționar de Oxford, faptele „obiective” sunt tot mai neînsemnate în formarea opiniilor și pierd tot mai mult teren în fața emoțiilor și subiectivismelor de tot felul. „Dincolo de adevăr” ar însemna, carevasăzică, că ceea ce văd și aud nu-i real decât dacă este în acord cu propriile mele afecte și umori, preferințe sau, după caz, fobii. Altminteri, văd așa-ceva-ce-nu-există. Dacă oglinda-oglinjoară nu-mi zice că eu îs cea mai frumoasă din țară, oglinda-oglinjoară trebuie că-i concavă, convexă, crăpată, defectă cumva. Frumusețea mea, incontestabilă și supremă, e tot ceea ce contează și ea este dincolo de oglindă, beauty post-mirror.
Pe urmă, lumea de azi pare că se pitește în ascunzișul care s-o apere de fake news, noutățile neadevărate și știrile de neconfirmat, cele mai la modă eufemisme pentru minciuni, propagandă și manipulare. Ascunzătoarea asta pare așadar, la prima vedere, un adăpost contra bombardamentelor cu falsuri, pentru că „epoca în care trăim este mai degrabă a minciunilor decât a post-adevărului” (Robert Fisk). Văzută mai de aproape, ea este mai curând un loc de pândă în care mapamondul se cuibărește în sine ca să adulmece brașoavele lansate în eter pe post de bumerang. Un adăpost anti fake-news încropit din fake-news, o istorie gonflată ca nasul lui Pinocchio.
Ne retragem apoi în tranșeul faptelor „alternative” (alternative facts). Este un cotlon săpat relativ recent, în ianuarie 2017, motiv pentru care originea lui ar merita evocată. Când secretarul de presă al Casei Albe, Sean Spicer, a exagerat în mod vădit grandoarea manifestației populare organizate cu ocazia inaugurării mandatului prezidențial, el a fost aspru criticat de unii jurnaliști pe motiv de tentativă de manipulare. În apărarea lui a intervenit prompt un consilier (Kellyanne Conway) care a afirmat atunci că versiunea domnului Spicer stă în picioare pentru că ea reprezintă un „fapt alternativ”. Moment în care Orwell s-a răsucit brusc în mormânt, fericit c-al său newspeak s-a îmbogățit c-o formidabilă referință. Urmând logica asta, oricât de gogonată s-ar arăta, o minciună ar putea fi dezumflată dacă i s-ar aplica o etichetă cu pompon: fake news sau, mai curând, alternative fact.
Post-truth, fake-news, alternative facts… Ajungem așadar la următorul refugiu care este tocmai Newspeak, dialectul purificat al corectitudinii politice, poliția limbajului ca instrument de propagandă și control, salonul de cosmetizare a istoriei și casa de modă care îmbracă adevărurile urâte și crude în eufemisme cu paiete. Nu e loc de-un inventar complet, doar câteva exemple la repezeală. Noi, „comunitatea internațională”, suntem deținătorii „valorilor”; oamenii noștri uciși în război sunt „eroi” „căzuți la datorie”, oamenii „lor” omorâți sau mutilați sunt „victime colaterale” în „teatre de operațiuni”; invadarea unor teritorii suverane este „war on terror”, operațiune în care unii combatanți sunt „rebeli moderați”, ceilalți sunt „teroriști”. Mai departe, tortura a dispărut, înlocuită fiind de „tehnicile avansate de interogare” („enhanced interrogation techniques”), iar reprimarea demonstrațiilor a căpătat o față mai umană: „combaterea extremismului violent” („countering violent extremism – CVE”). Pe urmă, dacă eu, ca jurist, m-aș uita în ograda jurisdicției autohtone ar însemna să rămân fără grai la auzul graiului păsăresc care compune sloganuri și lozinci despre „democrație” și „stat de drept”. Deasupra lor, aerul înecăcios de plastic ars, cuvinte de plastic, șabloane de plastic, lozinci de plastic, toate – plastic fumegând.
Și, în fine, o ultimă redută: din post-adevăr și post-postmodernism, ajungem în post-democrație. Mai peste tot în lume, puterile zise „ale popoarelor” gâfâie serios, tendințele autocrate se fac tot mai vizibile, statele se metamorfozează, pe nesimțite, în frați mai mari – Big Brother, drepturile omului se transformă – nu-i așa? – într-un „lux”, cenzura e înlocuită de autocenzură, servituțile devin, cum anticipa Huxley, voluptăți, iar lumea tinde să se refugieze și să fugă de aceste dure adevăruri într-un loc mai ferit, cu aer de casă nouă: post-democrație. Un spațiu definit de Colin Crouch ca model politic în care „alegerile există și pot schimba guverne” („elections certainly exist and can change governments„), dar dezbaterea electorală este un spectacol controlat strict, administrat de echipe rivale de experți în tehnici de persuasiune, cu selectarea atentă a unei arii reduse de subiecte de dezbatere („public electoral debate is a tightly controlled spectacle, managed by rival teams of professionals expert in the techniques of persuasion, and considering a small range of issues selected by those teams.”) (Post-democracy, 2004). Iar această casă nouă, a democrației în post, este un imens ring de wrestling în care se adună diverși reprezentanți ai poporului pentru ca, sub spectaculoasa ninsoare de confeti sclipicioase, să mimeze bătăi de aparențe, sloganuri, șabloane și etichete. Cum – în sinteza epocii post-truth a lui Michael Deacon – faptele sunt „negative, pesimiste și nepatriotice” („Facts are negative. Facts are pessimistic. Facts are unpatriotic.”), realitatea nici nu contează. Ea poate, și-i recomandabil să fie – mimată. Iar rezultatul, un show de wrestling, cafteală cu post-cuvinte. Spectacol de infotainment (David Demers) și de management al percepțiilor urmărit din fotoliu de popor, râgâind a pop-corn și-a mimată bunăstare.
Iar noi, interogați din nou: adevăr sau provocare? De data asta, hai să fie adevăr! Ok, ce este adevărul?
Adevărul este în căutare de Minister