Mă vedea de departe și de fiecare dată exploda pe chipul ei un zâmbet care preschimba tot aerul străzii. Când ajungeam la câțiva metri de ea, zâmbetul i se alinta jucăuș în două-trei cuvinte, mai mereu aceleași: Frumoaaasa mea, bună dimineața! Erau și zile în care tăcea. Recunoscătoare zâmbetului din alte dimineți, o îmbiam eu cu o privire. Răspundea la fel. Din privire.

Era vânzătoare la un chioșc mic de ziare, la colț de stradă, și sporovăia cu mari, cu mici, cu moșnegi sau cu pisici rătăcite prin cartier. Învățasem să am răbdare până când zâmbetul i se deschidea iarăși, cu aceleași-de-departe cuvinte: Frumoaaasa mea, bună dimineața!

Într-o zi, după multe săptămâni de vară aprigă, am înțeles: în zilele cu zâmbet purtam rochia neagră cu maci mari. Cu o croială simplă, dar care mă ducea mereu și mă făcea să mă simt ca în Sunetul muzicii, probabil datorită cloșului lung, amplu-moderat, dar elegant.

Rochia primea zâmbete, nu eu!

Rochia era frumoasa, nu eu!

Într-o zi și-a luat inima în dinți și mi-a spus: Rochia asta îmi face ziua frumoasă, atât de dragă mi-e!

Au mai trecut așa câteva săptămâni, timpul mușca din vara care începea să se cumințească. Rochia cu bretele își purta zilele spre o toamnă care nu se anunța prea mofturoasă, dar nici foarte caldă. Începusem să particip și eu la bucuria pe care o stârnea rochia mea de fiecare dată când mă apropiam de chioșcul de la capătul străzii.

Într-o zi, ceva în glasul vânzătoarei mele a fost altfel. Tonul și zâmbetul se pierdeau într-un soi de tristețe. M-am întors din drum și i-am spus: Vreți rochia cu maci? M-a privit fără zâmbet și a spus scurt: Da.

Peste câteva zile, i-am strecurat prin gemulețul de la chioșcul de ziare rochia împachetată. Peste alte câteva zile, a fost rândul meu să zâmbesc de departe macilor de un roșu aprins, prizonieri unui negru de pământ ca în arăturile proaspete și aburind în rouă.

Ieșea pe trotuar, în fața chioșcului, și zâmbea tuturor din rochia ei neagră cu maci roșii. Nu mă recunoștea de fiecare dată, dar zâmbeam către rochie și atunci, abia atunci, îi revedeam zâmbetul de la începutul verii.

În vara următoare și în cele ce au urmat nu am mai văzut-o nicăieri. Chioșcul se închisese, apoi o mașină a venit și l-a smuls cu totul din asfalt. Au trecut mulți ani.

În una dintre zile am revăzut-o. Poposea atârnată pe un trup de femeie uscățivă. Rochia neagră cu maci roșii, mari. Am zâmbit de departe, ca și cum aș fi primit în dar toate verile și toate iubirile de demult. M-am apropiat și am privit chipul femeii. Ea era. Slăbită, schimbată, dar atât de senină în privire. Nu m-a recunoscut.

Dar, când am ajuns în dreptul ei, am șoptit ca unui vechi prieten: Frumoaasa mea, bună dimineața!

(Se dedică tuturor iubitorilor de maci!)