Nu trebuie să ne mulțumim cu jumătăți de măsură duhovniceşti. Ieșirea din starea de confort este începutul vindecării noastre.
Vrei să te faci sănătos?
Preacucernici părinți, dreptmăritori creștini, astăzi Mântuitorul Iisus Hristos mai săvârșește o înviere.
Ce înseamnă 38 de ani de suferință, dacă nu o moarte? O paralizie în care nu te poți mișca, depinzi de toți și, pe deasupra, nu ai nici prieteni, nici rude. Ești singur în fața suferinței. Și vine Hristos și îl vindecă.
În al doilea rând, Iisus Hristos nu este doar vindecător, nu este doar Cel care oferă învierea. Învierea este o tămăduire de boala morții. Moartea este o boală. El Însuși este o scăldătoare. Dumnezeu fiind, Se înomenește, Se întrupează, adică Își asumă firea noastră omenească, plină de păcate, de boală și atinsă de moarte. Și firea noastră umană se scaldă, se spală, se curățește, se purifică în firea dumnezeiască a lui Hristos. Ca Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Iar umanitatea toată se curățește, se purifică, se vindecă, se tămăduiește, înviază, unindu-se cu dumnezeirea.
Și veți spune: „Da, adevărat este, dar eu ce sunt?” Această lucrare, care s-a împlinit în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, se împlinește într-un alt trup, din care și noi facem parte. Și acest trup este Biserica.
Biserica este Trupul lui Hristos, spunea Apostolul Pavel, iar Capul Bisericii este Însuși Hristos.
Deci, în Biserică fiind, te tămăduiești, te unești cu dumnezeirea și, încetul cu încetul, elimini boala, elimini „microbul” morții, elimini efectele morții și înviezi și tu.
De aceea, în Biserica numită „laboratorul învierii”, te tămăduiești de moarte.
Cum facem lucrul acesta? Pentru că noi nu vedem cu ochii trupului ceea ce se întâmplă, dar simțim; cu ochii sufletului vedem. De atâtea ori, în cadrul Liturghiei, ni se amintește că Hristos nu e departe, e aproape de noi. E prezent în Trupul Său, mai prezent în noi decât suntem noi prezenți în propria noastră viață.
Înainte de a aduce Sfânta Jertfă, preotul se roagă și proclamă tuturor: „Hristos în mijlocul nostru. Este și va fi.” Nu-i poezie, dragii mei, care să îți aducă o liniște a sufletului și a minții, nu-i doar un cuvânt frumos. E o realitate: Hristos este în mijlocul nostru, este și va fi, și e permanent.
Niciun cuvânt al Scripturii, cuvânt al lui Dumnezeu, nu este inutil și toate se împlinesc.
Ce spune? „Iar Eu, iată, sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor.”
Unde? În Biserică. Aici este Siloamul, aici este Vitezda, aici este locul unde te vindeci, aici, împreună cu Hristos.
Și, după sfințirea Darurilor, înainte de a se împărtăși preotul și credincioșii, preotul se roagă:
“Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeuul nostru, din sfântul Tǎu locaș și de pe tronul slavei împǎrǎției Tale și vino ca sǎ ne sfințeşti, Cel ce sus împreună cu Tatăl șezi și aici, în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte prin mâna Ta cea puternică a ni se da Preacuratul Tǎu Trup și Scumpul Tău Sânge și, prin noi, la tot poporul Tǎu”.
Iată, dragii mei, cine ne împărtășește: El este Cel care ne împărtășește și, totodată, Cel care oferă: Iisus Hristos, în chip nevăzut; El este prezent.
Pentru că Dumnezeu lucrează foarte discret.
Ați auzit în Evanghelia de astăzi că, după ce l-a vindecat pe slăbănog, S-a retras, S-a dat în mulțime, nu a vrut să fie văzut. Dar unde l-a găsit din nou pe cel vindecat? În templu. Pentru că Iisus Hristos ne învață astăzi, printre altele, și că, în timp de sărbătoare, să urci la templu.
El, ca Dumnezeu, Care este Însuși Templul, El, ca Dumnezeu, Care este Însăși Sărbătoarea, Se duce în templu, trăgând un semnal de alarmă pentru noi, cei care poate găsim fel și fel de activități și dăm prioritate unor lucruri care nu ne aduc bucuria pe care o aduce participarea la Sfânta Liturghie.
Deci, Hristos este în Biserică, Hristos te vindecă, Hristos te tămăduiește, Hristos te face viu.
Vedem că un înger tulbura apa și aducea vindecare. Dar cum o tulburare, care de obicei te neliniștește, te scoate din linia vieții tale, poate să-ți aducă vindecare?
Tulburarea este o acțiune negativă și, totuși, aduce ceva pozitiv astăzi: vindecarea.
O fi vreo tulburare bună? Da.
Îmi aduc aminte că un Sfânt Părinte spunea: „Sunt liniștit pentru că sunt neliniștit.” Ce este tulburarea? Este o acțiune, un eveniment care te scoate din confortul tău, te scoate de pe linia ta, din ceea ce ești tu.
Și ce este confortul? Este o stare în care te-ai așezat și în care îți este bine. Îți place de ceea ce ești, îți place cum ești, îți place unde ai ajuns. Este o stare de calm aparent. Acesta este confortul: „o duc bine, nu-mi trebuie nimic, sunt în pace cu toți cei din jurul meu, am ce îmi trebuie”. “Sunt câteva dificultăți financiare, dar le rezolv, nu astăzi, mâine, iar cu cei din jurul meu nu mă interesează… e foarte bine.”
O stare comodă. O stare de echilibru, în care îți place de tine și parcă nici nu-ți mai trebuie altceva.
Dar iată că este, totuși, o stare înșelătoare. Confortul este o stare înșelătoare. Este o stare de suprafață, o stare în care, material, poate nu-ți mai pui probleme, dar, din nefericire, de mult nu ți-ai mai pus probleme spirituale pentru tine.
„Sunt mulțumit cu ce sunt, cu ce am.” Dar oare este bună starea aceasta de confort spiritual? Oare este suficientă? Ai avut multe vise în tinerețe, dar ți-ai spus că sunt deșarte, nu ai lucrat întru totul să le împlinești și nici nu-ți mai trebuie. „Sunt bine, sunt mulțumit.”
Relația mea cu cei din jur? Relația cu Dumnezeu? Propria conștiință, raportarea la ceea ce sunt? Dacă ar fi să rămâi întotdeauna doar la ceea ce ai, niciodată nu este bine să fii mulțumit cu ceea ce ești.
Nu trebuie să ne mulțumim cu jumătăți de măsură duhovnicești și cu „merge și așa” sau cu „atât pot, atât fac, asta sunt”. Acestea nu sunt specifice duhului ortodox.
Vedem în Evanghelia de astăzi că Mântuitorul a adresat o întrebare: „Vrei să fii sănătos?” La prima vedere, pare o întrebare aproape fără rost, pusă în gol. După 38 de ani petrecuți în boală, îl întrebi pe om: „Vrei să fii sănătos?”
Poate noi nu suntem afectați trupește, nu avem boli atât de grave în trupurile noastre, dar, mergând în adânc, vedem că, de multe ori, în inimă, în viață, în sufletul nostru sunt prezente multe patimi, multe păcate, multe adicții, multe năravuri, multe obiceiuri, poate nu din copilărie, dar din tinerețe, da.
Și, prima dată când săvârșești păcatul, te supără, te jenează, vrei să scapi de el, nu ești confortabil, nu te simți liniștit. Ai săvârșit un păcat și mai săvârșești și a doua oară, și a treia oară, și, greu, greu, după aceea te mai trezești. Devine o obișnuință. Devine a doua natură păcatul și abia dacă îți mai dai seama cum ar trebui să fii tu sănătos din punct de vedere duhovnicesc, sufletesc, și cum ești de fapt.
Avem păcate grele, patimi ascunse, năravuri și de exemplu: minciuna, bârfirea, iubirea de bani, iubirea de putere, mândria, orgoliul, judecata aproapelui; sunt păcate pe care le săvârșim. Și ni se par atât de obișnuite, după o anumită perioadă în care le tot repetăm, încât ajungem aproape să spunem că sunt normale în viața noastră.
Gândiți-vă la minciuna din timpul comunismului, ca să nu mai venim la timpuri mai apropiate. Totul era considerat „normal”. Și ajungem să spunem că aceasta este realitatea, că așa am fost creați de Dumnezeu, și se creează o stare de confort.
Vă spun ceva mai actual. Înainte era o rușine să fumezi în fața părinților; era chiar o rușine să ții de mână o fată în fața părinților. Acum acceptăm totul. Și stau tinerii și zece ani împreună și nu le mai cerem să se căsătorească… „e normal”, e zona noastră de confort, de calm, de echilibru, de „zen”.
Vine cineva și spune: „Vrei să te fac sănătos? Vrei să te slobozesc de aceste patimi? Vrei să-ți alung bolile sufletești? Vrei să te îndrepți?” „Doamne ferește! Ce-mi cere acesta? Dar eu până acum am făcut așa… cum să-mi schimbe mie ruta vieții? Destinația? Felul meu de a fi?”
Gândiți-vă cum ar fi să nu ai o mână și să nu o folosești 40 de ani, și dintr-odată să vină Hristos și să-ți pună mâna la loc. Ai o mare problemă: nu știi cum să o folosești. Mai ales, având în vedere că ai ieșit din confortul tău, din zona ta de liniște, o zonă „zen”, de amorțeală, o viață de suprafață: mâncare, distracție, consum, serviciu – toate problemele lumii rezolvate, mai puțin una, și care este cea mai importantă: problema sufletului.
Și după ce te vindeci, după ce ai scăpat de păcat și te-a pus Hristos vindecat în mijlocul Bisericii, trebuie să înveți o viață nouă, care înseamnă jertfă, luptă cu păcatul, asumare și responsabilitate pentru ceea ce ești.
Trebuie să-ți asumi „patul” tău. De aceea i-a spus Iisus Hristos slăbănogului: „Ia-ți patul tău și umblă.” Știți de ce? Din două pricini:
În primul rând, ca să-și aducă aminte din ce l-a salvat Hristos și să-I mulțumească.
În al doilea rând, ca să-și asume trecutul: „acesta sunt eu, cu slăbiciunile mele, dar vindecat, și acum lucrez.”
Starea de confort, starea de așa-zisă relaxare, nu este bună. Trebuie să te neliniștească ceva. Întotdeauna, în sufletul tău, să existe acea neliniște: „Doamne, ce să fac ca să devin mai bun, mai credincios, mai iubitor, mai răbdător? Să nu am păcat nici măcar cu gândul.” Întotdeauna să mergi mai departe, de aceea îi spune: „Ia-ți patul tău și umblă”, nu sta într-un loc.
Inactivitate spirituală nu trebuie să existe. Citește, roagă-te, muncește - întotdeauna să fii în mișcare în relația ta cu Dumnezeu. Nu ești încă ceea ce trebuie.
Mântuitorul spune într-una dintre zile un lucru pe care noi nu l-am înțeles și nu îl punem în practică: „N-am venit să aduc pace pe pământ.” Cum? El, Care a spus: „Fericiți făcătorii de pace”?
Niciodată Hristos nu a iubit războiul. „N-am venit să aduc pace, ci să aduc luptă”, adică lupta duhovnicească. Și mai spune ucenicilor: „Mult am dorit să aprind focul în inimile voastre.” Acela este focul care trebuie aprins: dorința de a-L căuta pe Dumnezeu.
La scăldătoarea de la Vitezda se cobora un înger din când în când; nu se știa programul, iar vindecarea era doar pentru cel care intra primul în apă.
Dar nu v-ați dat seama că aici, în Biserică, în orice Biserică ortodoxă, Hristos Se pogoară nu doar pentru unul, ci pentru toți.
Se pogoară la fiecare Sfântă Liturghie.
Nu mai depinde de înger, nu mai depinde de un moment anume, ci depinde și de tine. Tu pui mâna pe clanța bisericii și spui: „Vreau să intru în scăldătoare. Acum a sosit momentul.”
Și dacă ți-ai luat patul și te-ai vindecat, chiar dacă mai cazi vreodată, vii din nou. În orice clipă vii și rămâi în această lucrare, cu acest foc, cu această neliniște sufletească: „Doamne, nu sunt ceea ce vreau, nu sunt ceea ce vrei Tu, nu sunt cum ar trebui să fiu, dar vreau să mă apropii de Tine.”
Fericitul Fericitul Augustin spune un cuvânt extraordinar: „Neliniștit este sufletul meu până ce se va odihni în Tine, Doamne. Amin.
(Pǎrintele Partenie Apostoaie - Predicǎ în Duminica a 4-a după Paști - Vindecarea slăbănogului de la Vitezda - 3 Mai 2026, Biserica Vovidenia Botoşani)