În politică există două categorii de oameni/partide/curente: principialişti şi situaţionişti. Pe ultimii îi intuise bine nenea Iancu, om cu conştiinţă religioasă puternică, numindu-i liber-schimbişti. Principialiştii au principii, adică linii directoare pe care îşi asumă să le aplice întotdeauna, inclusiv împotriva propriilor interese. Principiile înaintea şi deasupra intereselor. Principiile sunt cunoscute dinainte, nu au origine umană şi servesc oricând drept argument şi reper. Predictibilitatea fără principii nu se poate. O teocraţie, ca şi o monarhie absolutistă (al cărei sens este acela de monarhie care se raportează la Absolut), sunt exemplele perfecte de principialism: şi sacerdotul, şi monarhul uns de Dumnezeu sunt robii şi gardienii principiilor.
Situaţioniştii au început mai întâi cu înlocuirea principiilor sacre cu nişte reguli izvorâte din raţiune. Fireşte, din raţiunea ruptă de sacru. Pseudo-principii. Un fel de compromis între luciferism şi luciferism. Monarhia constituţională a fost o naivitate, pentru că niciodată un petec de hârtie nu a protejat mai bine oamenii decât apelul şi credinţa în Dumnezeu cel viu. Doctrinele politice sunt situaţionisme deghizate. Nu există în textele sacre nici doctrina liberală, nici cea socialistă. O vreme, chiar şi machiajele astea au ţinut. Azi ne putem gândi la ele ca la nişte mostre de seriozitate şi responsabilitate. N-au fost.
Dacă principialismul se poate rezuma la “principiile decid”, liber-schimbismul afirmă sentenţios că “situaţia decide”. Sună teribil de pragmatic, doar că niciodată nu e aşa. Decide aerul timpului, adică suma tuturor manipulărilor cărora le-am căzut victime. Decidem noi, interesul nostru, spaima noastră, prostia noastră, nepăsarea noastră. Situaţia nu mai apucă niciodată să decidă. Nimeni nu a văzut-o vreodată luând o decizie. Situaţia este mută, surdă şi imobilă. Principalul ei defect este că poate fi luată ca pretext.
Liber-schimbiştii promit schimbări “libere”, adică fără nicio posibilitate de a fi anticipate. Neavând nici măcar decenţa unei doctrine, nu li se poate reproşa nimic. Nici eu nu promit mai mult decât nişte sloganuri pe care nu le înţeleg, dar pe care toţi le cunosc. Neavând niciun principiu, liber-schimbiştii nu pot fi acuzaţi de nicio trădare, de nicio eroare. Singurul reproş care ar putea să li se aducă este acela de a nu fi schimbat destul.
Data viitoare când cineva vă cere să-l votaţi, nu are sens să vă interesaţi dacă e socialist, capitalist, suveranist, userist, udemerist. Întrebaţi-l care e relaţia lui cu principiile sacre. Le-ar încălca? Ar fi dispus să moară pentru ele? Poate enunţa măcar vreo zece, de-un decalog? S-ar putea să avem o surpriză plăcută, să găsim principialişti la dracu-n praznic, deghizaţi ca să nu şocheze colegii de partid. Sau s-ar putea să nu găsim absolut niciunul într-un parlament obez ca al nostru, caz în care nu are rost să ne mirăm de ce suntem ultimele găini de pe mapamond, pe care le caută de ouă care şi cum vrea.
Dar mai uşor găsim situaţionişti îmbrăcaţi în piei de principialişti. Să luăm de exemplu suveraniştii noştri. Dragostea de moşie e un zid – avem aproape un principiu (nu e, dar mă rog). Noi ne iubim ţărişoara noastră scumpă. Străinii vin şi ne sug sângele (şi nu doar, dar mă rog). Noi putem gestiona mai bine bogăţiile românilor (cu condiţia să nu fim cretini, dar mă rog). O întreagă gargară aici pe tema suveranităţii. O radiografie a stării de azi la care se adaugă promisiuni pentru viitor. Ditamai alternativa care ne face cu ochii.
Numai că principiile sunt universale şi nu personale. A fura este un păcat şi pentru duşmanul meu, şi pentru mine. A minţi împotriva aproapelui de asemenea. Suveranismul, dacă ar fi un principiu, ar trebui să-i ocrotească pe toţi. Suveranitatea României nu e cu nimic superioară suveranităţii Iranului. Dacă deplâng jefuirea ţării mele în imperiul european, deplâng fără rezerve atacarea Iranului de către SUA şi Israel. Un principialist nu pune mai mult preţ pe un israelian decât pe un palestinian, pentru că Dumnezeu este creatorul, ocrotitorul şi judecătorul tuturor. Nu există principiul meu contra principiului tău, tocmai pentru că vorbim despre referinţe comune.
(Prof. Radu Iliescu)