28 iulie, după-amiază târzie, aproape de seară. Fusesem la vernisajul expoziției "Marină" și mă întorceam acasă. Eram cu o colegă, urcam pe strada Armoniei, către Bulevard.
Eu depănam un ghem de gânduri, atentă să nu pun piciorul greșit pe bordura îngustă care separă străduța de intrarea în pantă a unor garaje.
Irina, colega mea, l-a văzut prima. Era un bărbat vârstnic, decent şi curat îmbrăcat, căzut pe spate, în panta unui garaj, puțin mai sus de cafeneaua Armonia.
- Nu-l putem lăsa așa.
Atunci l-am văzut și eu. M-am întors și am coborât panta către omul căzut. Putea fi băut, putea fi bolnav. Nu știam ce să facem, l-am strigat, Irina l-a scuturat, să vadă dacă răspunde.
Când am văzut gentuța din care căzuse un stilou pentru insulină, m-am gândit la ai mei. Tata a fost diabetic, fratele meu este diabetic. Trebuia să facem ceva, măcar să încercăm. Nu ne-am pus nicio clipă problema să plecăm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Indiferent cum ar fi fost. Beat, bolnav. Era un om căzut la pământ. Cine sunt eu, ca să judec căderea altcuiva? E soţul, tatăl, bunicul cuiva. Care, poate, îl aşteaptă acasă. Chiar singur să fi fost prin viaţă, e un om.
Am încercat să-l ridicăm, dar nu am reușit decât să-l ajutăm să stea în șezut. Era prea greu pentru noi. Treceau pe lângă încercarea noastră oameni şi toţi întorceau capul. Nu-i judec. Cine sunt eu, să le judec indiferenţa?
Am cerut ajutor unui bărbat, care încărca sau descărca o mașină cu marfă, dar ne-a refuzat, a spus ceva despre niște procese pe care le-a avut după ce a ajutat pe cineva și a fost acuzat, nu am înțeles din ce motiv. Cumva, l-am înțeles. Dar nu i-am aprobat lipsa de empatie, îmi cer iertare, nu am putut.
Am rugat alți trecători, un domn ne-ar fi ajutat și nu prea, dar era cu soția și decizia lor a fost de a pleca mai departe. Și bătrânul ne prindea de mână și ne ruga să-l ajutăm, să nu-l lăsăm acolo. Asta ne-a rămas în minte până târziu, şi mie şi Irinei:
- Vă rog, ajutaţi-mă, nu mă lăsaţi aici, nu mă lăsaţi aici...
Mă uitam cum trec oamenii pe lângă noi și întorc privirile, mergând mai departe. Un singur domn, în salopetă de lucru, probabil venea de la serviciu, a ajutat-o pe Irina să-l ridice pe bătrân și să-l așeze lângă trunchiul unui tei, pe un prag de pământ, în timp ce eu am sunat la 112.
Îi mulțumim că nu a trecut indiferent, fără dumnealui nu cred că l-am fi putut ridica.
La telefon, mi-au cerut amănunte, probabil așa e procedura. Le-am spus despre stiloul de insulină și că este lucid, vorbea cu noi, a răspuns când a trebuit să-l întreb vârsta și numele.
Și am așteptat. S-a mai oprit o doamnă, care ne-a ajutat să strângem de jos ce mai avea bătrânul căzut și i-a vorbit permanent. Cei 20 de lei din buzunarul de sus al cămășii îi tot cădeau și doamna i-a pus în gentuță, pe care a închis-o cu fermoar.
În vreo 5-10 minute, a venit salvarea și bătrânului i-a fost acordat ajutor specializat. Oameni calzi, calmi, care l-au ridicat ca pe aproapele lor, ne-au ascultat și pe noi, cu răbdare. O doamnă și doi domni. Unul dintre ei foarte tânăr. Le-am mulțumit.
- Aveți grijă de dumneavoastră, i-a spus Irina bătrânului și am plecat mai departe, spre casă.
- Ce făceam dacă nu ne ajuta nimeni?
- Sunam la 112 și veneau ei. Mai mult nu puteam face.
În drum spre casă ne-am amintit. Era 28 iulie, Ziua Națională a Ambulanței din România, dată la care, în 1906, a apărut prima Salvare din București, din inițiativa profesorului Nicolae Minovici, sub deviza rămasă celebră: "Totdeauna tuturor, gata pentru ajutor."
La mulți ani, oameni buni! Ne iertați că nu aveam gândul la asta atunci. Ştim că nici dumneavoastră nu vă gândeaţi la asta în acele clipe.
Bătrânul are în jur de 70 de ani. Cât l-am ținut de vorbă, ne-a povestit necazurile lui, pe care nu se cuvine să le povestesc eu mai departe.
Ne-am bucura să știm că e bine, că și-a revenit. Nu vreau să mă întreb dacă era băut, dacă i se făcuse rău de la căldură sau de la diabet. Nici pe oamenii de la ambulanță nu i-a interesat, decât strict profesional. L-au ridicat și l-au ajutat. Atât. Era un om care avea nevoie de ajutorul lor.
Cred că nu are nicio relevanță de ce e un om căzut la pământ. Dacă poți, îl ridici. Ridicându-l, te ridici pe tine. Și bătrânul acela era la pământ și la propriu și la figurat.
Important e să fii Om și să-l ridici, să-i întinzi o mână, să nu-l lași acolo. Un gest mic poate face diferența între viață și moarte. Poate nu a fost cazul în întâmplarea de marți, poate nu a fost nimic grav atunci, în ziua aceea de 28 iulie, dar, uneori, o mână întinsă chiar poate face diferența între viață și moarte.
Când a învățat lumea să treacă pe lângă căderea aproapelui, întorcând capul? Cât de dureros i-a doborât viața pe cei care trec mai departe, nepăsători, pe lângă necazul altuia? Poate fi prietenul, tatăl, bunicul nostru. E aproapele nostru.
Ce dur, franc și ce frumos spune într-o postare domnul Radu Iliescu: "Compasiunea profundă pentru mizeria umană e atunci când ai găsit un oarecare pe stradă, mort de beat şi pişat până-n gât, şi totuşi l-ai luat în spate şi l-ai dus acasă, indiferent dacă la el acasă ori la tine. Pentru că samariteanului i-a fost cumva simplu, a găsit un om bătut şi jefuit, deci prezumtiv virtuos, dar adevărata probă de foc este unul beat mort şi pişat până-n gât. Şi ar mai fi ceva, când îl iei nu-l înjuri de nimic. Ci compasiunea trebuie să fie după cum îi spune etimologia, împreună pătimire, pentru că exact asta înseamnă a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi, adică indiferent de înălţimea lui spirituală. Să-l ridici pe beţivanul pişat din şanţ ca şi cum te-ai ridica pe tine de acolo, nu ca şi cum ar fi altcineva. Pentru că celălalt eşti chiar tu".
-Mihaela ARHIP