Îmi amintesc poveştile, de parcă ieri mi-au fost citite.
Mama avea glasul moale şi înainta încet, împovărat de o tristeţe permanentă, ca un bătrân care traversează o încăpere, încălţat în papuci de casă cu talpa de pâslă, aproape neauzit, timid, precaut. Citea cu inflexiuni domoale, schimbând ritmul şi tonalitatea odată cu replica fiecărui personaj şi revenind la molcoma traversare a textului, când reintra în scenă naratorul. „Oala din pădure” era povestea pe care o ceream mereu, cea mai bună între toate poveştile citite de Mama, fiindcă, pe o ploaie aprigă, atâtea necuvântătoare ale pădurii îşi găsiseră adăpost, aşa cum îmi găseam eu căldură sub plapuma roşie, la fel ca oala ciobită din pădure.
Tata avea glasul autoritar, ne citea cu voce tare, răspicat, trăia poveştile cu ochii, cu trupul întreg, uneori gesticulând cu mâinile, în timp ce eu ţineam cartea, bucurându-se de fiecare întâmplare din care noi puteam învăţa ceva, făcând popas, ca să ne răspundă la întrebări şi parcă retrăindu-şi copilăria. Nu mai ţin minte titlul celei mai cerute poveşti, ştiu doar că un fiu de împărat, ca să-şi aleagă soţie, mergea cu o căruţă de mere frumoase prin lume şi vindea mere pe gunoiul pe care îl putea strânge o fată doar din casa ei. Cea care a adus cel mai puţin, că era harnică, i-a devenit soţie.
Poveştile erau traversate în braţele părinţilor.
Pe urmă, treptat, pe măsură ce deprindeam mersul şi literele, poveştile erau traversate de mână cu părinţii care, prefăcându-se osteniţi, ne dădeau să purtăm noi felinarul, candela, torţa, lumânărica. Şi ne lăsau să deschidem noi drumurile, tăind cărări de lumină prin desişul cuvintelor.
Ne lăudau cu măsură fiecare drum desţelenit şi interveneau atunci când ne împotmoleam, osteneam sau nu găseam trecerea mai departe, purtând ei felinarul, candela, torţa, lumânărica.
Mai pe urmă, a venit vremea să fac întâiul drum singură. Şi l-am făcut într-o vacanţă de vară, când Bunica gătea, Mama şi Tata erau la serviciu şi eu mă întâlnisem, întâmplător, cu o carte lăsată pe masa din bibliotecă. Am fost la circ, am râs, am plâns, am suferit de frig, de foame, de dor, am tăiat drumuri prin oceane de gheaţă şi zăpadă şi m-am rătăcit prin oraşe necunoscute mie. Dar am parcurs singură primul meu drum, care a fost să fie „Fram, ursul polar”, de Cezar Petrescu.
Şi, din clipa aceea, nu m-am mai putut opri din mers.
Sunt un cititor împătimit. Dar m-a deranjat întotdeauna întrebarea „Câte cărţi ai citit în viaţa ta?”, cu multiplele ei variante.
Nu ştiu câte cărţi am citit. Citesc uşor cărţi pe care, pentru a le recomanda copiilor, trebuie să le citesc, sau ficţiune istorică, sau cărţi mai uşor de parcurs, drăguţe, simpatice, mai mult sau mai puţin orgolioase, cochete, amuzante. Uneori, forme fără fond. Alteori, chiar interesante. Dar citesc şi greu anumite cărţi, cu nenumărate popasuri, căutând răspunsuri la întrebările pe care mi le pune textul, căutând titluri la care se face referire sau informaţii despre anumite evenimente, personaje, locuri.
Şi cărţile pe care le citesc cel mai greu îmi plac cel mai mult, pentru că mă provoacă, mă dezbracă de orgolii şi mă deprind cu bucuria de a afla ceva nou, bucurie pe care o trăiesc ca pe o iubire, cu sufletul în prag de lumină şi de sărbătoare. Ultima astfel de carte? „Lev Tolstoi. Fuga din rai”, de Pavel Basinski.
Lev Tolstoi rămâne preferatul meu. Numele lui pe o copertă îmi provoacă furnicături în tălpile gândului şi abia aştept să pornesc pe drumul ispititor al cărţii. La fel iubesc poeţii, cu pecetea lui Dumnezeu pe suflet, prozatorii şi dramaturgii cu povara harului asumată. Şiruri de meşteri Manole, rămaşi captivi pe cupola unei singure mănăstiri, aruncându-se în abisul lumii şi lăsându-şi trupul să devină fântână. Pentru setea altora. Cei vechi şi cei noi, deopotrivă.
Nume pe o carte, cărţi pe un raft din mine.
Mă doare atitudinea unora faţă de carte, mă doare aproape fizic. Mă doare impostura, snobismul, laşitatea cu care acceptă reguli impuse de alţii, care nu au citit nici măcar o carte, cu adevărat. Mă doare lectura la metru.
Să citim împreună! Mai mult mă dezgustă nu atât lipsa de imaginaţie şi de real interes faţă de actul sacru al cititului, cât solicitarea unor dovezi, fotografii, filmuleţe, afişe, clipuri, uite, am marcat Ziua internaţională a cititului împreună!, uite, noi ţinem o carte în mână şi zâmbim frumos la aparat, da, da, uite câte activităţi, câte evenimente, câţi ne-am adunat, ca să citim împreună!
Din fericire, sunt şi excepţii, mai sunt şi oameni-oaze, în care îţi poţi odihni sufletul.
Fiecare are ritmul lui, fiecare respiră în ritmul lui, iubeşte, simte şi exprimă ceea ce este în felul şi în ritmul lui. Pe care nu-l poate impune nimănui. În fiecare din noi se ascunde un Procust, probabil. În ultima vreme, însă, Procust acela al unora iese din ce în ce mai mult la drumul mare şi îşi impune măsura.
De parcă o zi pe an în care citim împreună naşte într-un copil setea de lectură, dragostea faţă de carte şi respectul faţă de numele scris pe coperta ei. În rest, nu contează, am marcat, am pozat, am ţinut discursuri. Şi totul rămâne articol de ziar, raport într-un dosar, nici măcar amintire.
Ziua Internațională a Cititului Împreună (ZICI) este o zi în care se sărbătorește oportunitatea de a citi cu voce tare împreună. Astfel, copiii și adulții sunt încurajați să ia o carte, să găsească audiență și să citească cu voce tare. Evenimentul este celebrat în peste 170 de țări. Celebrat. De multe ori, la noi mai ales, este devalorizat, i se deturnează sensul şi devine o activitate în plus pentru un punctaj, un dosar, o diplomă.
Lectura este un act intim. Pentru mine, lectura este ceva aproape sacru, gândul meu încheagă chipuri şi peisaje, citind. Cade şi se ridică, trăieşte fiecare vârstă de câte ori vrea, trece prin furtuni şi ştie că fereastra de lumină din depărtare e reală. Eu nu pot citi decât alături de mine însămi. E un drum pe care-l parcurg singură. Şi nu-mi număr paşii, popasurile, furtunile.
Abia după ce am ajuns la capătul drumului, împart cartea cu alţii. Doar cartea, idei, interpretări, stări sufleteşti.
Lectura împreună îşi are rostul ei, sunt profesii în care este necesară. Actorii fac împreună prima lectură a unei piese în care urmează să joace. Lansările de carte justifică lectura împreună, anumite evenimente culturale.
De multe ori s-a pus povara refuzului de a citi pe umerii tehnologiei. Nu tehnologia este cauza depărtării de lectură, ci experţii nenumăraţi care îşi fac un titlu de glorie din a inventa metode care mai de care mai comerciale, mai frumos ambalate, pentru a convinge pe cineva să citească. Nu poţi convinge pe nimeni, dacă tu însuţi nu eşti convins de justeţea afirmaţiilor tale, de valoarea opiniei tale.
Dacă iei telefonul din mâna unui copil şi-i pui o carte în loc, nu faci decât să-l îndepărtezi mai tare de actul lecturii. Convinge-l să lase singur telefonul din mână şi să ia o carte, incită-i curiozitatea, determină-l să-şi dorească asta cu patimă, mărturie fiind patima ta pentru carte. Nu e uşor, dar este cu atât mai valoroasă reuşita şi bucuria şi truda amândurora. Îmi amintesc de Profesorul meu de română din gimnaziu, care era şi Bibliotecar al şcolii, Dumnezeu să-l odihnească în pace!, şi care citea în pauze, fura puţinul timp în care ar fi putut mânca, ar fi putut să bea o gură de apă, să schimbe o vorbă cu alţii, pentru a citi.
Naivitatea m-a determinat nu de puţine ori să accept invitaţia de a face parte, mai ales pe reţelele de socializare, din grupurile unor cititori, grupuri de carte, grupuri de lectură etc. După care, am dat bir cu fugiţii, am renunţat, am refuzat cu obstinaţie orice alte invitaţii.
Eu doar citesc.
Ei contorizează, numără, au panouri cu cărţile pe care şi-au propus să le citească, comentarii şi postări cu numărul de cărţi pe care le au în casă, pe care le-au cumpărat într-un an / într-o lună, pe care le-au citit într-o anumită perioadă de timp. Acumulări de bunuri materiale în detrimentrul achiziţiilor spirituale.
Nu voi uita niciodată dezamăgirea şi starea de rău aproape fizic pe care mi-a produs-o o postare cu fotografia a 31 de cărţi, frumos aranjate, pe care respectiva persoană susţinea că le citise în luna ianuarie! 31 de cărţi într-o lună cu 31 de zile. O carte pe zi. Şi unele erau titluri grele. Cum, când le citise?
Am capitulat, mă depăşeşte nivelul, am fugit, nu atât speriată de absurditatea faptului în sine, cât de agresivitatea comentariilor adresate celor care se întrebau, la fel de firesc ca mine, „când?” şi „cum?”. Am descoperit un limbaj trivial, o descătuşare de orgolii nejustificate, argumentări de calitate îndoielnică şi încercări de marginalizare a celui care se îndoia. Şi, mai ales, o trenă lungă şi spumoasă de admiratori, care preluau postarea, susţinând la rândul lor acelaşi lucru, asumându-şi lectura celor 31 de cărţi într-o lună.
Am rămas cu un gust amar, dar şi cu bucuria de a întâlni acolo oameni deosebiţi, cum este domnul Mircea Hideg , care nu a abandonat lupta cu morile de vânt şi recomandă permanent cărţi pe care le-a citit într-o viaţă de om şi care i-au marcat devenirea.
Şi eu? Eu doar citesc...
Știu oameni care au citit o singură carte, Biblia, și au înțelepciunea cuminte și curată pe care alţii nu o capătă într-o viață întreagă.
Ştiu oameni care nu au nicio carte în casă, dar care au citit enorm. Ştiu oameni care au biblioteci impresionante în casă şi care nu au citit nimic. Nu judec şi nu condamn pe nimeni. Eu nu ştiu câte cărţi am în bibliotecă, nu ştiu câte am cumpărat, câte am primit, câte am găsit.
Între timp, alţii...
„Dacă citești 35 de pagini dimineața și alte 35 seara, poți termina o carte în trei - patru zile. Asta înseamnă că într-o lună poți citi lejer cam șapte până la zece cărți. Într-un an ajungi la 80 - 120 de cărți. În zece ani vei fi citit deja 800 - 1200 de cărți. 1200 de cărți! Îți dai seama? Câte povești, idei, bucăți de viață, gânduri, filosofii, scenarii, dialoguri, tumulturi! Și, pe lângă toate, ai timp să muncești, să-ți cultivi pasiuni, să vezi filme, să te întâlnești cu prietenii, să îmbrățișezi zilnic alte principii sănătoase, să te odihnești. Ai și ce să le povestești celorlalți! Îți îmbogățești constant vocabularul. Îți ții creierul în formă bună. Îți pui întrebări. Primești răspunsuri. Devii un om mai bun. Investești cel mai bine în tine. 35 de pagini dimineața, la cafea. 35 de pagini seara, înainte de culcare.”
Când? Cum?
Şi eu? Eu doar citesc... Nu sunt expert în nimic. Eu doar citesc...
În rest, sunt un om ca toţi ceilalţi. Gătesc, calc, împletesc, scriu, corectez teste, ispitesc curiozitatea copiilor de la Clubul de lectură „provocar(t)e”, fac planificări, merg la serviciu, fac cumpărături, mă uit la câte un film, rar. Mi-e dor de concerte, de Teatru, la care ar trebui să merg mai des... În rest, mă rog, îngenunchez şi mă ridic şi încerc să ridic şi pe aproapele, când şi cât pot. Hrănesc mâţele şi câinii de pripas şi păsările şi cresc flori şi mă bucur în felul meu de toate.
Dar mai ales respir şi citesc şi respir.
La mulţi ani celor care au citit împreună, spor la numărat celor care ţin socoteala cărţilor citite! Pe mine, vă rog să mă iertaţi, vorbeam cu Eleni şi Nikos Kazantzakis, în „Neîmpăcatul”. Şi trebuie să dau pagina. În ritmul meu.
(Mihaela Arhip - "Fiecare nume are omul lui", volumul 4)