Bunicii mei materni mă leagă de Basarabia. Bunicul Alexandru, Dudu, a fost jandarm, român trimis cu serviciul în regiunea BălÅ£i. S-a căsătorit cu bunica Ecaterina, Bica, basarabeancă aprigă, ÅŸi au avut ÅŸase copii, trei băieÅ£i ÅŸi trei fete. Doar doi născuÅ£i în Basarabia, fiindcă bunicul Alexandru a fost detaÅŸat cu serviciul la Flămânzi, în judeÅ£ul BotoÅŸani, unde a fost ÅŸef de post ani mulÅ£i. Erau aici când, în 1940, Basarabia a fost anexată de sovietici ÅŸi bunica Ecaterina nu ÅŸi-a mai văzut niciodată familia. Acest fapt a marcat-o profund ÅŸi toată viaÅ£a a purtat ca pe o povară dorul după Basarabia ei, dor care a ajuns ÅŸi la mine, din generaÅ£ie în generaÅ£ie.
Am citit cărÅ£ile unor scriitori basarabeni (Ion Druţă, Grigore Vieru, Zinaida Cenuşă, Efim Tarlapan - pe care l-am cunoscut personal, Dumnezeu să îl odihnească), nutrind speranÅ£a că îmi vor stinge dorul după locurile pe care nu le-am văzut niciodată. Dar toate l-au amplificat.
La fel s-a întâmplat ÅŸi cu romanul lui Nicolae Dabija. După ce l-am citit, m-am gândit că nu întâmplătoare au fost toate în viaÅ£a Bicăi. Poate, rămaÅŸi acolo, cum Dudu era român, ar fi luat drumul Siberiei, la fel ca personajele cărÅ£ii ÅŸi cine ÅŸtie ce destin tragic ar fi avut.
A plătit cu o viaţă de dor dragostea pentru bărbatul ei.
"Tema pentru acasă" este un roman tulburător despre Dumnezeu coborât în zăpezi fără sfârÅŸit, învăţând Oamenii să iubească. Este o Biblie rescrisă după chipul ÅŸi asemănarea Omului.
Într-un orfelinat din Nadrecinoe, un copil care ÅŸi-a pierdut identitatea primind în schimb un nume comun tuturor celor 300 de copii din orfelinat ÅŸi un număr care îl diferenÅ£ia de ceilalÅ£i: Ivan Ilici – 15, îÅŸi descoperă "pe partea interioară a braÅ£ului drept" un tatuaj – Mircea – pe care îl ascunde ca pe o ruÅŸine. Dar acest tatuaj îl ajută să îÅŸi regăsească identitatea atunci când este identificat de tatăl său, a cărui poveste o va spune mai departe.
În comuna Poiana, profesorul Mihai Ulmu le predă elevilor din clasa a XII-a o oră de literatură, când intră în clasă un comisar care "aruncă portretul lui Eminescu după catedră" ÅŸi "agaţă în locul acestuia portretul lui Iosif Vissarionovici Stalin". După plecarea acestuia, profesorul îÅŸi încheie ora promiÅ£ând, la cererea elevilor, că ora următoare vor vorbi "despre Eminescu ÅŸi ... despre dragoste". Împrumută volumul de poezii elevei Maria RăzeÅŸu, deÅŸi "ÅŸtia de la profesorii săi că o carte împrumutată e virtual pierdută", dar Maria îi promite că i-l va înapoia.
Intriga se concretizează în capitolul care, nu întâmplător, are ca motto cuvintele lui Jean Jaurès: "Nu-i înveÅ£i pe alÅ£ii ceea ce vrei, nu-i înveÅ£i ceea ce ÅŸtii, îi înveÅ£i ceea ce eÅŸti."
Elevii surprind tristeÅ£ea profesorului pe care îl iubeau ÅŸi încercarea lui nereuÅŸită de a-ÅŸi reprima revolta faţă de gestul comisarului. Repun tabloul lui Eminescu pe perete ÅŸi pe tabloul lui Stalin desenează "cu cărbune peste mustaÅ£a căruntă o altă mustaţă mai veselă [...] ÅŸi o pereche de corniÅ£e." Chemat la ÅŸcoală, Mihai Ulmu nu ÅŸtie ce s-a întâmplat, dar, pus în faÅ£a faptului împlinit, ia asupra lui întreaga vină. "Eminescu rămase învingător, deasupra tablei din clasa lor", dar profesorul este arestat. Cere permisiunea să îÅŸi Å£ină ora "despre Eminescu ÅŸi ... despre dragoste" ÅŸi dictează tema: "A fi om în viaţă e o artă sau un destin?!" OfiÅ£erul, fost profesor ÅŸi el, îl înÅ£elege ÅŸi îl salvează cum poate de la umilinÅ£a de a fi văzut de elevii săi dus cu cătuÅŸe le mâini, dar trebuie să îÅŸi facă datoria.
Mihai Ulmu este deportat în Siberia, în lagărul de la Zarianka. În celula în care îÅŸi aÅŸtepta sentinÅ£a, cu un cui scos dintr-un pantof, scrie pe perete un vers din Topîrceanu: "Doamne, Tu Te Å£ii de glume...", după ce a descoperit că toate zidurile celulei erau acoperite cu sute de inscripÅ£ii, "fraze de adio, adrese, nume, mesaje disperate".
ÎnÅ£eleasă ÅŸi ajutată de părinÅ£i, eleva Maria RăzeÅŸu, după bacalaureat, porneÅŸte pe urmele lui Mihai Ulmu, ca să îi înapoieze "volumaÅŸul" cu versurile lui Eminescu, fiindcă învăţase de la profesorul ei că trebuie să îÅŸi Å£ină promisiunea. De fapt, ca să îi spună ceea ce el trebuia să ÅŸtie: "ViaÅ£a mea de până a te cunoaÅŸte a fost ca apa care trece prin sită, n-am reÅ£inut nimic din ea, decât ceea ce avea vreo legătură cu tine. M-am născut cu adevărat în prima zi de ÅŸcoală din clasa a XII-a, când ai venit în ÅŸcoala noastră. Eram copilă, aveam vreo 12-13 ani, când te visasem pentru prima dată. Te văzusem în vis, cu mult mai înainte de a te fi văzut aievea. Åži când te-am revăzut acolo în pragul ÅŸcolii – înalt, cu ochii negri, cu păr răvăşit peste umeri -, te-am recunoscut îndată... Îmi iubeam părinÅ£ii mai presus de viaÅ£a mea. Dar în ziua aceea mi-am zis: el e bărbatul pentru care m-aÅŸ duce ÅŸi la capătul lumii."
Îl ajută să evadeze, dar sunt prinÅŸi. El se reîntoarce în lagărul din care fugise, ea este închisă într-un lagăr pentru femei..
Åžapte zile au lucrat cu sufletul la facerea lumii lor. Åžase zile ÅŸi-au descoperit ÅŸi trăit iubirea ÅŸi au făcut Omul. În a ÅŸaptea s-au odihnit. La fel cum Dumnezeu face lumea în ÅŸase zile, iar în a ÅŸaptea se odihneÅŸte. Maria este însărcinată. Află că, la doi ani, copilul este luat de lângă mamă ÅŸi „mutat într-o colonie creşă specială”. De aceea, când se apropie sorocul despărÅ£irii, îi tatuează "pe partea interioară a braÅ£ului drept" numele lui, Mircea, pentru a-l recunoaÅŸte peste ani.
Restul este o poveste tulburătoare despre viaţă ÅŸi despre moarte. Se împletesc destine: HriÅ£ko, Sagov, Dresda, Hudici, Galin, Nekrasov, Iuiun, Stephan, Lott, Sorokin. De la Iuiun, ca să nu îÅŸi piardă raÅ£iunea, în schimbul unei promisiuni pe care o respectă în final, Mihai Ulmu învaţă limba iugrină, iar după moartea lui Iuiun, rămâne ultimul vorbitor de limba iugrină.
Eliberat din lagăr de moartea lui Stalin, profesorul îÅŸi caută băiatul ÅŸi se reîntoarce în Poiana, unde, în sala de clasă, foÅŸtii elevi, adulÅ£i acum, îl aÅŸteaptă să îi predea temele. Pentru că asta îi învăţase mereu – să îÅŸi respecte promisiunile. Se strigă catalogul ÅŸi, pentru cei căzuÅ£i în război răspund cei care au supravieÅ£uit. Pentru Maria RăzeÅŸu răspunde băiatul ei, Mircea.
SeminÅ£ele arÅ£arului bătrân din curtea ÅŸcolii au fost strânse de elevii care ÅŸi-au aÅŸteptat profesorul. Pe lanul familiei RăzeÅŸu, unde tancurile culcaseră grâul, nu mai creÅŸtea nimic. FoÅŸtii elevi, împreună cu Mihai Ulmu, vor da acelui pământ seminÅ£ele pentru ca să răsară din ele visul unei păduri de arÅ£ari. AÅŸa cum fostul profesor le-a pus în suflete seminÅ£ele iubirii de oameni, pe care acum le vede rodind.
Când citeÅŸti o carte, conturezi în minte chipul personajelor. AÅŸa îÅ£i este mai uÅŸor să le descifrezi destinul. Pentru mine, Mihai Ulmu avea chipul bunicului Alexandru, iar Maria RăzeÅŸu avea chipul bunicii Ecaterina, al cărei destin a fost aproape la fel de abrupt prin despărÅ£irea de locurile natale ÅŸi de familia, pe care nu avea să le mai vadă vreodată. Tot din dragoste pentru bărbatul iubit, pe care l-a urmat dincolo de graniÅ£e care nu ar fi trebuit să fie.
Mihaela Arhip