A plouat potolit. Pe urmă, picăturile reci şi grele au potopit cartierul, cu tot ceea ce se vedea de jur împrejurul lui. Furtuna a asediat oraşul, după care s-a oprit la porţile altor tărâmuri.
E trecut de miezul nopţii şi lumea întreagă miroase a praf spălat de ploaie.
Mi-e atât de drag parfumul acesta al pământului îmbăiat după truda unei zile prăfoase, încât îl inspir cu ochii închişi, cu nesaţ, de la fereastra deschisă către liniştea cartierului.
În depărtare, siluetele mestecenilor şi ale teilor, blocurile şi casele sunt toate învăluite într-un halou de lumină palidă, de la becurile de iluminat stradal din Bulevard. Din când în când, lumina creşte în intensitate, când maşini întârziate mătură cu fascicolele farurilor asfaltul, văzduhul.
Primul impuls a fost să fotografiez cum ard mocnit depărtările în haloul lor aproape ireal. Dar am rămas împietrită, captivă în aerul răcoros, mirosind ispititor a plimbare nocturnă după ploaie, a iasomie, de la tufa de sub balcon, din grădina cu pisici, şi a praf biciuit de ploaie, a proaspăt.
Luni, 12 iunie, s-au împlinit trei săptămâni de când, pe 22 mai 2023, a fost declanşată grevă în învăţământ. Mâine, 13 iunie, reintru în clase, greva se suspendă. Cum spunea Sabin Gherman, jurnalist și publicist român, autorul cunoscutului și controversatului manifest „M-am săturat de România”, „Sunt lucruri câștigate pe termen lung, sunt altele tot pe termen lung pierdute.” Altcineva spunea că „Poate noi nu vom câştiga, dar sigur câştigători vor fi cei pe care îi educăm”. Vorbe, gânduri, frământări, ipoteze, opinii. Şi câştigul şi pierderea încă ard mocnit în haloul incertitudinilor, la fel ca depărtările acestei nopţi de iunie.
Ce am câştigat, ce am pierdut? Din punctul meu de vedere, depinde pentru ce a luptat fiecare dintre noi.
Emblematică va rămâne pentru mulţi fotografia cu Podul Basarab, arzând mocnit în haloul profesorilor care au oferit o lecţie de demnitate. Pe care unii au predat-o, din care alţii au învăţat, de la care mulţi au chiulit.
(Foto: g4media.ro)
Memorabilă va rămâne pentru mulţi ziua de 9 iunie 2023, când a fost făcută acea fotografie. O punte vie între generaţii şi mentalităţi, o punte de oameni, pentru oameni. Un curcubeu peste o lume care încă nu e conştientă că trece printr-un potop, un curcubeu, pact al lui Dumnezeu cu oamenii, pact al conştiinţei fiecăruia cu oamenii aceia al căror chip nu se distinge dintre celelalte, nu doar din cauza depărtării, cât mai ales pentru că toţi erau atunci un singur chip, al Educaţiei.
Ştiu, fiecare nume are omul lui. Acolo, pe Podul Basarab, în Bucureştiul copleşit de caniculă, toţi oamenii au purtat un singur nume: Profesor.
Câteva mii de chipuri. Peste care se suprapuneau alte câteva zeci de mii de chipuri. Ale noastre, oglindite în ecranele telefonului, televizorului, monitorului, chipurile noastre, ale celor care, asumându-ne în mod conştient consecinţele grevei, eram acasă şi urmăream ceea ce ne transmiteau şi ceea ce postau colegii aflaţi acolo. Nu, nu au fost la Bucureşti nici 12.000, nici 20.000, nici 25.000 de profesori, informaţiile vehiculate în presă au omis esenţialul. Acolo am fost toţi cei care eram în clipele acelea în grevă. Acolo au fost profesori din Botoşani, alături de colegii din toată ţara. Toţi purtam acelaşi nume şi aceeaşi flăcăruie ardea în privirea fiecăruia.
De aici, cred, haloul acela de lumină care învăluise atunci Podul Basarab din Bucureşti. Şi care va rămâne acolo încă multă vreme după ce în Educaţie va fi trecut de miezul nopţii şi se vor ivi zorii.
Mihaela Arhip, profesor, scriitor