Fac parte dintr-o categorie socială mult prea umilită, batjocorită şi dispreţuită, ca să mai pot crede într-un dar dezinteresat sau fără vreo conotaţie, fără vreo intenţie ascunsă.

Darul trebuie să fie o parte a sufletului tău, ca să fie dar primit.

Am citit cândva despre daruri imateriale şi despre obiceiul mai nou (n-am să zic „trend”, na!) de a oferi cadouri-experienţe, mai degrabă decât lucruri materiale, care se consumă, nu se potrivesc cu gusturile celui care le primeşte, sunt uitate sau date mai departe, conform obiceiului tradiţional românesc „Ce mai am prin casă şi nu-mi trebuie, ceva nou, primit cândva, care nu-mi place?”

Mie nu-mi place să primesc cadouri. Mi-a plăcut cândva, când o floare era un semn de reală apreciere şi nu era adusă doar cu vreo ocazie anume, ci „Uitaţi, a înflorit iasomia la noi, în grădină, m-am gândit la dumneavoastră!”, sau „Am strâns seminţe de vâzdoage / crăiţe, ştiam că vă plac, să aveţi în jardiniere, la balcon.” Mi-a fost drag, atât de drag, acest cadou, nu seminţele în sine, cât gândul bun. M-am mutat, dar crăiţele fostului meu elev, Bogdan David Palade, cresc acum în aceeaşi jardinieră, în balconul cel nou, şi îmi amintesc de el şi de o vreme când darurile erau oferite dezinteresat şi cu drag.

Îmi place să-mi cumpăr singură ceea ce îmi doresc, material, când îmi permit. Când nu-mi permit, nu-mi iau. Simplu. Dacă darul cuiva depăşeşte ceea ce îmi permit eu, acela nu mai este dar, e altceva. Şi mie „altceva” nu îmi place, nu mă lasă să pun seara capul liniştită pe pernă. Şi, sincer, mi-e şi teamă de „altceva”.

La fel cum mi-e teamă şi mi-e urât de nerostitul „Hai să-ţi dau, ca să nu zici că nu ţi-am dat şi ţie...”, sau de „Vezi, ţi-am dat, ca să ai mai multă grijă de...”, sau „Uite, dacă tot m-ai ajutat, ţi-am dat, deşi m-a costat aproape cât m-ar fi costat dacă plăteam ceea ce ai făcut...” Da, nu clipiţi a uimire, ultimul motiv chiar l-am primit, rostit cu voce tare, direct, şi mi-a venit să intru în pământ atunci. Nu a avut niciun rost acel timid rostit „Nu te-am ajutat ca să-mi dai ceva.”, omul nici nu asculta ce spuneam, avea lecţia învăţată de acasă şi o recita. Nu am putut păstra darul acela.

Cei mai mulţi dintre noi nu ştiu nici să facă un cadou, nici să-l primească aşa cum se cuvine. E o traumă dintr-o epocă în care bunurile materiale erau aproape inexistente şi se ofereau / primeau cu oarecare nemărturisită umilinţă. Toţi aveam nevoie.

Ţin minte şi acum acele săpunuri primite în copilărie, un Fa, alb, şi un Lux, roz, pe care ni le-au adus de la Bucureşti nenea Mihai şi tanti Lenuţa, săpunuri pe care nu ne-am îndurat să le folosim şi a căror calitate era net superioară celor care se găsesc acum în comerţ. Le ţinea Mama pitite printre aşternuturi, ca să îşi răspândească parfumul şi, în serile în care se schimbau aşternuturile, simţeam pe pernă parfumul acela care era pentru noi un lux nesperat, ascuns în casa noastră, numai al nostru. Câţi mai erau ca noi, pe atunci, nici nu bănuiam! Săpunurile s-au fărâmiţat, s-au uscat, în timp. Dar au stat ani de zile printre rufele proaspăt spălate, călcate şi împăturite în dulapuri.

Darurile materiale au valoare financiară, rareori capătă valoare sentimentală. De cele mai multe ori, e o risipă de energie, de bani, de orgolii investite toate în aparenţe.

Pe când cadourile-experienţe, cadourile imateriale, pot rămâne amintiri pentru totdeauna, nu implică efort financiar şi nici nu conduc către ideea de gest ostentativ, de multe ori orgolios afişat.

Cel mai valoros cadou-imaterial, pentru mine, e timpul. Şi adevărul spus în faţă, la timpul potrivit. Şi un sfat, o invitaţie la plimbare către o destinaţie necunoscută, care a fost atâta timp aproape de mine, dar pe care nu o ştiam.

Florentina Toniță mi-a dăruit cadoul vizitei la Complexul Muzeal Botoşani, din strada Doboșari nr. 61, un loc al întoarcerilor în copilăria cu nuc în curte, pere și struguri în coșar, cărți în podul bunicilor, busuioc la icoane și pisici torcându-ți în brațe, în timp ce uriașul blând, Ares, un ciobănesc frumos, veghează bucuria și uimirile, unde oglinzile au anii păstrați în apele de-acum tulburi, și cuptorul are culcuș pentru vise, și lemnul scărilor, al podelei și-al mobilei scârțâie a poveste veche, care se cere spusă la gura sobei. Tot Florentina mi-a dăruit bucuria unei „excursii prin oraşul de sub nori”, către Hasnaş, „iazul de poveste de la marginea străzii”. Acolo, „pitit pe o stradă micuță din Botoșani, un iaz aproape necunoscut botoșănenilor păstrează amintirile a cel puțin trei generații. Povești care, din când în când, ies la suprafață asemenea unor mesaje în sticlă, spre a fi dăruite celor care nu au aflat încă.”

Robert-Eduard Ursache mi-a dăruit invitaţii la concertele lui, oaze de lumină şi de bucurie, când vioara a îmbrăcat în argint icoana tăcerii. În lumina reflectoarelor şi a sufletului meu, a rămas doar Preludium and Allegro, Fritz Kreisler. Şi un băiat cu vioara lui. În sală, fremătau doar notele, care coborau în cascadă şi erupeau urcând. La un moment dat, s-a auzit un oftat şi mi-am dat seama că uitasem să respir. A rămas şi J. S. Bach - Concert pentru două viori şi orchestră, în re minor. Solişti, un Maestru şi Ucenicul său. Şi multe altele, de atunci şi până acum.

Gina, care preferă să semneze doar Ioana Poleac, mi-a oferit invitaţie la prima expoziţie personală. Și un mesaj. "Bună ziua! Miercuri am fost la un atelier unde am vorbit despre părțile din noi. Și am vorbit la început despre fiecare nume pe care îl purtăm: în cazul meu, Ioana, respectiv Gina. Și am vorbit despre cât de mult am ținut-o ascunsă pe Gina, pentru că m-am identificat mereu cu Ioana. Iar acum am citit ce ați scris și am încremenit, mai ales citind finalul, pentru ca mă gândesc de atunci doar la faptul că vreau să îi las loc și Ginei să existe, pentru că Gina e partea mea ce a fost puternică, pentru ca mai apoi să poată oferi și celorlalți bucurie. [...] Încă mă bucur de sentiment. Nici nu vă pot explica în cuvinte.Ce bine a venit!"

Claudia Chelaru a ilustrat excepţional prima mea carte de versuri.

Cristina Andruș a postat o fotografie cu ea citind volumele mele.

Emima Vreme mi-a trimis în dar un mesaj. "Bună ziua! Am sorbit din umbră mereu textele scrise, însă astăzi mă las împinsă de acest val de admirație, spre a vă felicita, a vă (re)aminti faptul că e impecabil fiecare paragraf împărtășit cu noi, aici, pe pagina dumneavoastră. Cuvintele scrise emană nu doar talent, e o pasiune vie împletită atât de frumos! Atât de delicat, si totuși.. cu o greutate imensă!

CITEȘTE ȘI: "Amenzi usturătoare pentru gospodarii care cresc porci. Greșeala care îi lasă făr..."

Mulțumesc pentru gândurile pe care le publicați! Vă îmbrățișez cu nostalgie! [...] Permiteți-mi atunci să vă spun că în ochii mei sunteți prețioasă! Am învățat de la dumneavoastră atât de multe! Mi-ați stârnit pofta de a citi, încă din clasa a cincea, de când v-am cunoscut. Ați contribuit la temelia formării mele ca om în societate, lucru pe care îl consider atât de valoros. Respectul pe care vi-l port este profund!"

Sophia-Elena Mititelu mi-a dăruit invitaţii la piesele de teatru în care a jucat şi, cu ani în urmă, când era în clasa a 5-a, o inimioară de hârtie, decupată naiv, colorată în roşu, pe care a scris câteva cuvinte de drag, prinsă cu o sforicică-fundiţă aurie. O păstrez, o mai am şi acum.

Cu ani în urmă, am primit autografe ale jucătorilor de la Dinamo. Eduard Anania a plecat în grabă de la oră, a fost acolo unde era cazată echipa şi m-a aşteptat pe Pietonalul Unirii, pe o ploaie torenţială, ud, înfrigurat, dar fericit, cu un pumn de hârtiuţe pe care erau autografele tuturor jucătorilor de atunci. M-am temut că va răci, am căutat un cuvânt care să-l urechească, dar cuvântul găsit mi s-a oprit la stadiul de gând. Nu am vrut să-i stric bucuria vizibilă, sinceră. Din fericire, nu a păţit nimic. A păstrat amintirea amuzantă a unui portar înalt, Jaime Penedo, pe care îl trăgea de trening, ca să-i cea autografe. "Penedo! Penedo!" şi portarul se prefăcea că se uită după cel care îl strigă, dar nu-l vede "Unde? Unde?". Edi era micuţ atunci. Acum e înalt, cum era Penedo atunci, i s-ar uita în ochi fără efort, dacă l-ar mai întâlni.

Angelo Petrovici mi-a adus autograf şi fotografie de la antrenorul de atunci al echipei Dinamo. O surpriză, aşa, fără nicio ocazie specială, doar pentru că echipa era în Botoşani şi eu sunt dinamovistă. Un autograf scris pe un plic, pe care tatăl lui, Dumnezeu să-l odihnească în pace!, îl avea atunci în buzunar, când se plimbau pe Pietonalul Unirii şi au întâlnit echipa. A scos omul documentul, scrisoarea sau ce avea în plic, a pus totul bine într-un buzunar, şi plicul l-a dat pentru autograf. Cu fotografie, ca să ştiu că e autentic. Nu era nevoie de fotografie, gândul bun a fost autentic şi mi-era destulă bucurie.

Un dar deosebit mi l-a făcut Petrescu Patrik-Mihail, interpretând, într-o oră, Balada lui Ciprian Porumbescu cu atât de caldă şi de vindecătoare rostire sonoră!

Sânziana Andronic mi-a adus, cândva, un buchet de trandafiri din Leorda, din curtea ei, trandafiri atât de dragi mie, mai ales ştiind cât de mult au fost îngrijiţi şi ocrotiţi.

Aş scrie pagini întregi despre cei care mi-au dăruit amintiri nepreţuite. Imateriale. Am ales să scriu mai ales despre elevi şi foşti elevi. Oameni, nume, daruri. Oameni-daruri ale lui Dumnezeu în calea vieţii mele.

Amintirea darurilor imateriale nu păleşte niciodată.

Şi îmi aduc bine aminte de o zi de vineri, de acum 4 ani, când am dus bomboane de ciocolată unei clasei a 8-a. Fără vreun motiv, nu-mi trebuie motive, zile festive sau evenimente, ca să arăt cuiva că înseamnă ceva pentru mine. Elevii aceia erau atunci ca toţi elevii lumii, uneori aduceau soarele, alteori, chemau furtuna în jurul lor. Şi, uneori, nu-i înţelegeam, uneori, nici ei nu păreau să mă înţeleagă. Alteori, mă scoteau din sărite, poate, îi scoteam şi eu pe ei din sărite. Dar erau Elevii mei şi răspundeam, în mare parte, de drumul fiecăruia. Şi mi-erau aproape, uneori, poate, le eram şi eu aproape.

După ce a luat fiecare câte două bomboane, a mai rămas una.
- Luaţi-o dumneavoastră, doamna!
- Nu pot, e vineri...
- Daaa, dumneavoastră postiţi vinerea...
Şi bomboana a ajuns la băiatul din prima bancă.
În pauza următoare, mă aşteptau la cancelarie, cu două pacheţele de biscuiţi, din cei care se dădeau la şcoală, la "cornul şi laptele".
- Doamna, sunteţi de dimineaţă în şcoală, nu aţi mâncat, noi avem, lipsesc doi copii şi sunt pacheţelele lor.
- Sunt de post, doamna, vă rugăăăm...
- Doamna, de câte ori ne-aţi adus, în clasele mici, colăcei şi hot-dog, şi ne-aţi luat covrigi cu susan, când ne era foame, că stăteam de dimineaţă până seara la şcoală...

Şi mi-a venit să plâng, mi-a venit, pentru că erau atât de sinceri şi stăteau cu mânuţele întinse, cu pacheţelele acelea de biscuiţi strânse în pumn, cu ochii mari privind şi Omul şi Profesorul în acelaşi timp, şi m-a impresionat gestul lor, grija copilărească şi acel fel de a mulţumi pentru două banale bomboane de ciocolată. Nu am reuşit să îi conving că am venit cu pacheţel de acasă. Văzând că refuz, nu au plecat:
- Sunt aromaţi, doamna, sunt chiar buni.
- Sunt de la noi, doamna!

Şi am primit. Pentru că era o parte din sufletul lor, pentru că nu am putut rezista acelui „sunt de la noi, doamna!” Acela era, de fapt darul, nu pacheţelele de biscuiţi. Se poate să fi greşit că le-am luat. Dar nu puteam refuza, nu m-a lăsat inima să refuz.

Acum sunt în ultima clasă de liceu. Alexandru, Alex Damian, Antonio, Denis-Iulian Pinzaru , Sofia, Loredana, Bogdan, Theodor Petrovici, Katya Federiuc, Iustin Boghitoi. M-au oprit într-o zi, la ieşirea de la şcoală, ca să mai schimbăm o vorbă şi mi-au făcut un dar nepreţuit. „Ţineţi minte ce ne-aţi spus când eram mici? Că notele nu contează, nici premiile. Contează să fii şi să rămâi Om, indiferent de experienţele prin care treci.” Erau cuvintele mele, mi le aminteam. M-a uimit faptul că şi le-au amintit ei, că le-au păstrat pentru mine, pentru o zi în care, poate, vom schimba câteva cuvinte la o răscruce de drumuri şi îmi vor arăta că le-au preţuit, că sunt Oameni. Şi că le vor duce mai departe.

Un cadou-imaterial valoros este prietenia, demnitatea, un gând bun, amintirea unei experienţe, aprecierea, o mână întinsă la nevoie, un gest aparent banal... Nu mai ştiu, sunt multe, inedite, inestimabile.

Vine 8 martie, încercaţi un cadou imaterial. Învăţaţi să-l dăruiţi şi să-l primiţi.

Vin zile aparent banale, trec zile după zile peste zile şi noi trecem pe lângă ele, prin ele. Nu avem nevoie de o zi specială pentru a dărui un cadou-experienţă. Un cadou imaterial.

O bucurie, o speranţă, o încurajare, un cuvânt, o tăcere, adevărul, o plimbare, o reuşită împărtăşită, o invitaţie la un concert, la o expoziţie, la o piesă de teatru. La o cafea. Un mesaj, o scrisoare. O linişte sufletească, o rugăciune. O îmbrăţişare.

(Mihaela Arhip - "Fiecare nume are omul lui", volumul 4)