Silviu Poenaru, ilustrul neurolog român care a activat la Paris, și care până în clipa de pe urmă a fost preocupat de medicina integrativă, lucra la un studiu numit "Psihologia spațiului și timpului", în care vorbea despre Sindromul Ogarului. Mulți dintre noi, probabil, ne recunoaștem în această postură.
Mereu suntem fugăriți sau fugim după ceva care să ne asigure supraviețuirea.
Nu ne mai tragem sufletul, nu oprim la niciun refugiu pentru a reflecta, pentru a medita. Nu mai citim poezie, nu ne rugăm, nu privim către aproapele. Alergăm, alergăm, alergăm! Acest sindrom al Ogarului era foarte bine cunoscut de sistemele totalitare. De multe ori suntem puși artificial în această situație, pentru că un om fugărit devine ușor manipulabil, răspunde ușor la comenzi, la false zgomote, ne avertizează specialiștii.
Sindromul Ogarului afectează mai mulți oameni decât ne putem imagina. De toate vârstele! Constatăm asta de fiecare dată când, deși în mediul virtual ne dăruim în fiecare moment al zilei like-uri, zâmbete, îmbrățișări, nu ne vedem mai niciodată la față. Sau ne recunoaștem pe stradă, ne intersectăm prin mall-uri, dar nu avem ce ne spune, în afara unui zâmbet stingher și fugar.
Dar ce se întâmplă când, într-o zi, te oprești? Când te întorci în propria rugăciune și identifici în tine dorul de Dumnezeu, de pacea întru aproapele? Când nu mai vrei să fii ogarul gonind în noapte și zi. În rugăciune sau în comuniune sinceră, în biserică sau pe aleile tomnatice, alături de prieteni sau oameni simpli, alegi pasul încet al timpului, culegi orele și clipele pe care le-ai risipit și le îmbraci în bucurie.
Lumea reală este pustie. Pentru că nu mai avem timp. Nu mai putem acoperi – în goana noastră artificială – realitatea care, deodată, este atât de anostă, de searbădă, de vulgară.
Mediul virtual ne-a adus acasă filmele și toate muzicile după care am tânjit atâția ani. Pentru a ne deplasa dintr-o parte în alta urcăm în mașini și comunicăm cu GPS-ul. Nu mai coborâm geamurile mașinii pentru a obține o informație de la un om de pe stradă! Dacă mai citim o carte, deschidem site-urile, studiem oferta (coperta, prețul etc.), facem comanda și o primim la ușă. Nu mai pierdem ore prin librării, răsfoind sau schimbând idei. Anticariatele au fost repede înlocuite cu second-hand-urile, cofetăriile și-au restrâns spațiile, sălile de cinema sunt pustii.
Da, bisericile sunt încă pline. Dar nu pentru mult timp. Se vorbește că vom avea și biserici virtuale, oricum ne "spovedim" mai mult pe Facebook decât la preot!
Am devenit, în mai puțin de 5 ani, o comunitate virtuală. Într-o Cetate în care dreptatea se împarte după alte reguli, în care adevărul este o noțiune care ține de conjunctură și de vizibilitate, în care suntem puși la colț, premiați sau blocați în funcție de cât de disciplinați suntem în a respecta regulile.
Facebook a devenit un sistem. Unul construit cu uriașul nostru aport, cu imensa noastră disponibilitate și dorință de a fi apărați, susținuți, liberi, interesanți, vizibili, vocali, generoși, amabili, entuziaști, blânzi, furioși, strigători la stele sau tăcuți în așteptare. Suntem o masă uriașă de voci virtuale din care, în fiecare zi, mai dispare câte unul. Care nu a respectat regulile, care a strigat mai sus decât alții sau despre ceva ce nu se strigă. Nu avem timp să ne oprim. Nu avem timp să coborâm în suburbiile gândului pentru a ne regăsi, pentru a ne lipi talpa de pământ, genunchiul de rugăciune. Rămânem ogari într-o lume reală. Singurul popas: Facebook, urcarea cu parolă. Coborârea nu depinde de tine. Ești eliminat sau păstrat. Nimeni nu știe până când.
Într-o lume în care Cuvântul devine armă, să nu uităm să privim din când în când în jur. Dacă suntem tot mai puțini, a venit vremea să ne punem întrebări.