Poezia nu este un bun public, așa cum cred cei care, zilnic, fac din ea un soi de preș pe care își șterg picioarele cu care scriu, zicând că așa îi îndeamnă sufletul, păcălind lumea, păcălindu-se pe ei.
Poezia nici măcar nu este un etalon al sufletului, nici un stimulent al inimii, nici măcar aerul pe care cei care cred că scriu poezie ca și cum ar respira îl încarcă cu duhorile expirărilor lor.
Poezia nu este numai a elitelor (așa cum cred cei mai mulți care vor să se considere elite), care, la rândul lor pot fi ignoranți în domeniu sau proști receptori ai fenomenului.
Poezia nu este nici a omului de rând, chiar dacă sufletul lui vibrează la adierea frunzei, chiar dacă necazurile îl înalță cu rugăciuni până la Dumnezeu.
Poezia nu este doar o stare de spirit, iscată în mintea oricui așază pe hârtie versuri care-l fac pe Dumnezeu să se încrunte.
Poezia nu are zi, nu are noapte, nu are sărbătoare, nu are răgaz, nu poate fi pusă în rama fotografiilor de familie; nu e nici măcar umbra lui Alexandru cel Mare care îi fură soarele lui Diogene.
Poezia nu este un gunoi să fie măturată din Cetate.
Poezia nu este apa de gură a celor care fac zilnic gargară cu ea, adăugând petale de trandafiri sau Listerin, să alunge bacteriile care și-au făcut habitat în gura lor.
Poezia nu este nici parfumul pufăit zilnic de fermei, să alunge aureola de transpirație din jurul trupului lor.
Poezia nu are trup, nu este ființă; doar Aristotel a văzut-o corp viu și cei mai mulți au sărit pe ea și au ucis-o.
Poezia nu face lepră, nu se scarpină de râie, nu stă în chirie, nu face datorii la stat, nu e o afacere, nu este nimic din toate astea.
Poezia nu vine pe bicicletă, nici în vreo mașină specială, nici măcar pe jos, nici în zbor, nici în vreun fel la cei care cred, fără să fie, că ei înșiși sunt poezia.
Poezia nu e Mihai, nu e Gheorghe, nu e Dumitru, Nicolae, Vasile, nu e Adrian, nu e Elena, nici Maria, nici Aglaia, nici Saveta; poezia nu are nume, nu răspunde dacă o strigi.
Poezia nu se insultă, deși zilnic cei care o scriu cu laba gâștei o fac crezând că o mângâie, că își oblojesc rănile, că deschid uși pline de lacăte pentru ceilalți muritori.
Poezia nu se ademenește, nu se invită în casă ca pe o femeie ușoară, nu face trotuarul pe unde trec falșii autori de versuri; poezia când nu vrea să vină se transformă în versuri scălâmbe, lălăite, scrise de somnambuli pe vremea când luna doarme după nori.
Poeziei nu i se pun lauri, nu i se fac laude, nu i se ridică temple.
Poezia este doar a Poetului; nu există poet adevărat sau poet neadevărat, poet bun sau poet prost, ci pur și simplu doar poet. Și acesta nu se arată oricum în lume, nu se lasă văzut, nu cerșește glorie, nici din milă, nici de alte motive. Poetul este chiar poezia care nu are nevoie de nimic altceva decât de harul pe care numai Dumnezeu îl așază în numele lui. Poetul nu sărbătorește poezia, el o scrie cu aerul, cu sângele, cu inima, cu sufletul, el o lasă slobodă în lume, iar cei care o văd, o simt sunt doar cei care știu că Poetul este chiar Poezia.
Și atunci, dragi cititori, dați-i ființă Poetului, să poată ființa și poezia în el, lăsați în neființă tot ce vine spre voi de la cei care nu au har, de la cei care zilnic murdăresc numele Poetului și al Poeziei. Numai așa puteți trăi poezia, numai așa Poezia poate salva lumea!