Primăvara limpezește cerurile și furnică talpa pe asfaltul orașului parcă abia trezit la viață. Pe strada Primăverii, soarele cade în cascade, de dimineață până către după-amiază. Rândurile de blocuri din cartierul mărginaș par să se așeze ca un munte în fața răsăritului. Un ”munte” de beton în care, de zeci de ani, se întâmplă Viața. În aceste blocuri se nasc oameni. Trăiesc, iubesc, se dușmănesc, unii mor împreună, alții își lasă sufletul pe scări.

În primele zile cu soare au plesnit mugurii. Alb și verde, ca o văpaie primăvăratecă. Pe strada Primăverii din cartierul mărginaș.

Dacă umbli dimineața după răsărit, mergând către ieșirea din oraș, pe partea dreaptă, ”muntele de beton” este dublat de un alt ”munte”, unul viu. Șirul de copaci înalți. Atât de înalți că au urcat până sus, dincolo de etajul patru. Nu asta le-a fost menirea, însă doar așa, înălțându-se, crengile lor au atins razele soarelui.

Sunt maiestuoși. Unii subțiri, într-o aparentă fragilitate. Alții poartă crengi viguroase, semn al unei vârste a înțelepciunii.

Copacii de pe strada Primăverii mi-au amintit de o întâmplare veche. Demult, îi explicam unui copil de 3 anișori, curios și întrebăcios fără încetare, ce înseamnă ”înălțime” și ce este aceea o ”lățime”. Foloseam, în scop ”didactic”, o masă de bucătărie. Piciorul mesei, de jos până sus, se ridica odată cu mâna mea și devenea ”înălțime”. Latura mesei, de la un capăt la altul, se făcea ”lățime”. Ochii copilului se scăldau într-o nedumerire seacă. Reiau explicațiile. Piciorul mesei, de jos până sus… Latura scurtă, de la un capăt la altul. Nicio sclipire de înțelegere în ochii copilului, pe care îl văd apoi cum se apropie de fereastră și țintește privirea către marele albastru de sus. Minute în șir privește fascinat și, da, privirea prinde sclipirea aceea pe care doar copiii reușesc să o cuprindă. Se întoarce entuziasmat către mine și îmi oferă, în 30 de secunde, cea mai frumoasă lecție de matematică a vieții:

-În sfârșit, acum am înțeles! Copacul e înălțimea, iar lățimea-i cerul!

Pe strada Primăverii, orașul își împrospătează propria geometrie. Într-un paralelism perfect, stradă-blocuri-copaci…

Există argumente științifice, dar există și o simbolistică umană menită să spiritualizeze gestul acesta măreț al copacilor de a se ridica până dincolo de înălțimea unui bloc de patru etaje, doar pentru a putea beneficia de razele soarelui.

În viață, câți avem puterea de a învinge cu atâta determinare obstacolele? Câți avem răbdarea de a crește și de a înverzi până acolo sus, doar pentru a ”atinge” soarele?

Prin natura lor, acolo unde nu intervine omul, copacii cresc constant, adaptându-se mediului înconjurător. Ei, copacii, ne învață astfel că evoluția personală este esențială. Că trebuie să fim deschiși la schimbare, să învățăm din experiențe și să ne dezvoltăm abilitățile.

Nu a fost să fie acum, nu a fost să fie anul acesta? Urmează încă o primăvară, urmează noi oportunități de a ne îmbunătăți!

Copacii trec prin anotimpuri, fiecare cu frumusețea și provocările sale. Să acceptăm, asemenea lor, ciclurile vieții. Să fim răbdători în fața dificultăților și să ne bucurăm de momentele de succes. Fiecare etapă are rolul său în dezvoltarea noastră!

Da, fiecare copac este unic, cu forma, culoarea și textura sa, dar pădurea reprezintă o forță!

Lecțiile copacilor sunt simple, dar profunde.

Astăzi, privind copacii, să ne amintim că avem nevoie de stabilitate, de interconectivitate, de acceptare. Că avem nevoie de comunitate și că trebuie să fim responsabili pentru pădurea care ne apără.

Dacă ne vom aminti de aceste lecții și le vom aplica în viața noastră de zi cu zi, putem construi o lume mai bună, mai armonioasă. Și, poate, așa vom învăța să fim împreună.