În dimineaţa aceea de februarie, iarna încă era cuibărită în braţele oraşului. Frunzele uscate, purtate de un vânt rece, tăios, se loveau cu zgomot metalic de zidurile clădirilor, de borduri, de pervazul şi de sticla ferestrelor. Oraşul era aproape pustiu, puţine maşini goneau şi rari trecători se grăbeau către depărtări doar de ei ştiute.
Când au început să sune sirenele, mă aflam pe străduţa „Ştefan Luchian”, tocmai ieşeam din gangul acela care desparte forfota din afară de liniştea aproape ireală dinăuntrul cartierului vechi, parcă desprins dintr-o peliculă de epocă.
Spaţii verzi îngrijite, împrejmuite de gard viu înalt, trotuare înguste, blocuri bătrâne, cu armate de hornuri pe acoperişurile cărămizii, sub streşinile cărora se adăpostesc popoare nenumărate de vrăbii guralive şi durdulii, case vechi, cochete, toate străjuite de arbori şi de gândul bun al oamenilor care sfinţesc locurile în care fac popas efemer.
Sunetul sirenei din apropiere umplea sinistru fiecare cotlon al cartierului, îl simţeam aproape material, fluid, curgând pretutindeni, vuietul altor câteva din oraş acompaniindu-l. Ştiam că este doar un exerciţiu, doar un test de verificare a sistemului de avertizare, anunţat de către Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, dar vuietul prelung şi pustiul străzilor mi-au amplificat starea de nelinişte şi o tresărire involuntară mi-a trădat teama instinctuală. O clipă doar privirea mea a adăpostit frica, după care m-am liniştit, ştiam că este doar un exerciţiu şi raţiunea a preluat controlul.
Vrăbiile guralive şi-au intensificat tonul şi au izbucnit în zbor destrămat, aprig, dintre crengile golaşe ale gardului viu, către albastrul curat de deasupra oraşului, pe urmă s-au reîntors în coroanele înalte şi desfrunzite ale arborilor, pe trotuare şi pe pervazul ferestrelor, înălţându-se iar şi iar revenind. M-am oprit din mers, bucurându-mă de forfota lor frumoasă.
Din sens opus, în faţa mea, o doamnă vârstnică, micuţă de statură, s-a oprit şi ea din mersul încet. Şi-a îndreptat cu mâna liberă cârlionţii argintii de sub baticul gri deschis, dintr-o mătase lucioasă, petrecut pe sub bărbie şi legat la spate, elegant, ca al vedetelor de cinema din filmele alb-negru. Era mai mult un gest de a-şi masca panica. Apoi şi-a oprit mâna pe piept, zâmbind ruşinată. Dacă ar fi fost doar atât, poate că aş fi plecat mai departe. Însă ochii umezi nu zâmbeau.
Și m-a înduioşat profund zâmbetul acela speriat, cuviincios, timid.
- E doar un exerciţiu, am spus , apropiindu-mă, a fost anunţat din timp. E doar un exerciţiu de verificare a sistemului de avertizare...
Şi am trecut mai departe. Am simţit-o întorcându-se, cred că am prins mişcarea cu coada ochiului, şi m-am întors şi eu. Stăteam alături, pe trotuarul pustiu, în cartierul pustiu, sub asediul sirenei din apropiere, al cărei vuiet înspăimântător părea să nu se mai termine.
Doamna şi-a netezit cuminte piepţii paltonului de un gri închis, o dată, de două ori, privind seninul cerului. Şi-a ridicat pe umăr mânerele genții din cealaltă mână, apoi a coborât privirea şi i-am zâmbit. Şi iar a început să netezească piepţii paltonului. O dată, de două ori, încet. Încă o dată, de două ori, mai repede. A treia oară i-am oprit mâna, cu o mişcare domoală acoperind-o cu palma mea.
Nu ştiam ce să fac. Tot ceea ce ştiam era că frica este o emoţie naturală, esenţială pentru instinctul de supravieţuire. Contextul vremurilor prin care trecem scoate la iveală stări şi reacţii şi sentimente pe care unii dintre noi nu le-am trăit niciodată. Şi dintre toate, cel dominant este cel de frică. Am citit undeva că oamenii recunosc instinctiv semnele fricii manifestate de alţi oameni şi preiau starea acestora, percepută ca un semnal de pericol iminent.
Nu voiam să pună stăpânire pe mine teama aceea iraţională, am sperat ca gestul meu să fie perceput corect. Este linişte, e pace şi eu împărţeam liniştea şi pacea aceea cu ea.
- Este doar un exerciţiu, am spus eu din nou şi mi-am retras mâna. Mă iertaţi!
Dar doamna mi-a prins-o cu ambele mâini şi, fără să o strângă ferm, a ţinut-o în căuşul palmelor ei. Am zâmbit şi am ridicat cealaltă mână, ca să întregesc cumva îmbrăţişarea palmelor.
În miezul îngheţat al vuietului sirenelor, în vârtejul cald al vrăbiilor zburătăcite şi gureşe, în oraşul aproape pustiu, timpul s-a oprit, făcându-şi cuib în căuşul a patru palme. O clipă doar, cât şi-a tras sufletul, s-a odihnit şi a uitat că trebuie să curgă mai departe.
„Poate nu ascultă ştirile, poate nu citeşte presa. Poate a uitat. Poate ştie, dar o experienţă traumatizantă din trecut a fost trezită din somn şi scoasă la lumină. Poate... Vrăbiile sunt încă aici... Gânduri fără noimă. De ce m-am oprit? Vrăbiile sunt încă aici...”
- Vrăbiile sunt încă aici... am scos eu gândul fără noimă la lumină, cu voce tare. Cerul e încă senin şi curat...
Am ridicat amândouă privirea.
- Aşa e, mi-a răspuns cu voce caldă. Dumnezeu are astăzi ochii albaştri.
Am zâmbit fuiorului de vrăbii care se ridica destrămând depărtările curate şi senine:
- Şi pistrui de vrăbii, zic...
A râs moale şi am râs şi eu.
- Aveam 5-6 ani, aşa-mi spunea mama în fiecare dimineaţă din acel august, în Bucureștiul de atunci, ca să ştiu că nu vor fi bombardamente. "Cerul e curat. Dumnezeu are astăzi ochii albaştri." Până într-o zi, când Dumnezeu a avut ochii acoperiţi de fum şi o vreme nu au mai fost albaştri... Pe urmă, am venit aici...
Un sunet continuu ca intensitate, a cărui durată am măsurat-o amândouă în tăcere, cu gândul îngenuncheat sub privirea albastră a lui Dumnezeu, a marcat încetarea alarmei. Liniştea a umplut iarăşi labirintul de alei. La etajul doi al unui bloc, s-a deschis o fereastră cu pocnet surd şi nişte clopoţei de vânt au sunat delicat undeva, în apropiere.
Dumnezeu îşi scutura pistruii de vrăbii, vremelnică eliberare de sub invazia de bucurie insistentă a popoarelor gureşe, nenumărate şi neastâmpărate.
O strângere mai intensă a mâinilor, pe urmă două zâmbete şi zgomotul ritmic al paşilor îndepărtându-se încet. Doi străini şi câteva cuvinte rezumând povestea unei vieţi de om. Toate sub ochii albaştri ai lui Dumnezeu.
(Mihaela Arhip - "Fiecare nume are omul lui", volumul 4)