În dimineaÅ£a aceea de februarie, iarna încă era cuibărită în braÅ£ele oraÅŸului. Frunzele uscate, purtate de un vânt rece, tăios, se loveau cu zgomot metalic de zidurile clădirilor, de borduri, de pervazul ÅŸi de sticla ferestrelor. OraÅŸul era aproape pustiu, puÅ£ine maÅŸini goneau ÅŸi rari trecători se grăbeau către depărtări doar de ei ÅŸtiute.
Când au început să sune sirenele, mă aflam pe străduÅ£a „Åžtefan Luchian”, tocmai ieÅŸeam din gangul acela care desparte forfota din afară de liniÅŸtea aproape ireală dinăuntrul cartierului vechi, parcă desprins dintr-o peliculă de epocă.
SpaÅ£ii verzi îngrijite, împrejmuite de gard viu înalt, trotuare înguste, blocuri bătrâne, cu armate de hornuri pe acoperiÅŸurile cărămizii, sub streÅŸinile cărora se adăpostesc popoare nenumărate de vrăbii guralive ÅŸi durdulii, case vechi, cochete, toate străjuite de arbori ÅŸi de gândul bun al oamenilor care sfinÅ£esc locurile în care fac popas efemer.
Sunetul sirenei din apropiere umplea sinistru fiecare cotlon al cartierului, îl simÅ£eam aproape material, fluid, curgând pretutindeni, vuietul altor câteva din oraÅŸ acompaniindu-l. Åžtiam că este doar un exerciÅ£iu, doar un test de verificare a sistemului de avertizare, anunÅ£at de către Departamentul pentru SituaÅ£ii de Urgenţă, dar vuietul prelung ÅŸi pustiul străzilor mi-au amplificat starea de neliniÅŸte ÅŸi o tresărire involuntară mi-a trădat teama instinctuală. O clipă doar privirea mea a adăpostit frica, după care m-am liniÅŸtit, ÅŸtiam că este doar un exerciÅ£iu ÅŸi raÅ£iunea a preluat controlul.
Vrăbiile guralive ÅŸi-au intensificat tonul ÅŸi au izbucnit în zbor destrămat, aprig, dintre crengile golaÅŸe ale gardului viu, către albastrul curat de deasupra oraÅŸului, pe urmă s-au reîntors în coroanele înalte ÅŸi desfrunzite ale arborilor, pe trotuare ÅŸi pe pervazul ferestrelor, înălÅ£ându-se iar ÅŸi iar revenind. M-am oprit din mers, bucurându-mă de forfota lor frumoasă.
Din sens opus, în faÅ£a mea, o doamnă vârstnică, micuţă de statură, s-a oprit ÅŸi ea din mersul încet. Åži-a îndreptat cu mâna liberă cârlionÅ£ii argintii de sub baticul gri deschis, dintr-o mătase lucioasă, petrecut pe sub bărbie ÅŸi legat la spate, elegant, ca al vedetelor de cinema din filmele alb-negru. Era mai mult un gest de a-ÅŸi masca panica. Apoi ÅŸi-a oprit mâna pe piept, zâmbind ruÅŸinată. Dacă ar fi fost doar atât, poate că aÅŸ fi plecat mai departe. Însă ochii umezi nu zâmbeau.
Și m-a înduioÅŸat profund zâmbetul acela speriat, cuviincios, timid.
- E doar un exerciţiu, am spus , apropiindu-mă, a fost anunţat din timp. E doar un exerciţiu de verificare a sistemului de avertizare...
Åži am trecut mai departe. Am simÅ£it-o întorcându-se, cred că am prins miÅŸcarea cu coada ochiului, ÅŸi m-am întors ÅŸi eu. Stăteam alături, pe trotuarul pustiu, în cartierul pustiu, sub asediul sirenei din apropiere, al cărei vuiet înspăimântător părea să nu se mai termine.
Doamna ÅŸi-a netezit cuminte piepÅ£ii paltonului de un gri închis, o dată, de două ori, privind seninul cerului. Åži-a ridicat pe umăr mânerele genÈ›ii din cealaltă mână, apoi a coborât privirea ÅŸi i-am zâmbit. Åži iar a început să netezească piepÅ£ii paltonului. O dată, de două ori, încet. Încă o dată, de două ori, mai repede. A treia oară i-am oprit mâna, cu o miÅŸcare domoală acoperind-o cu palma mea.
Nu ştiam ce să fac. Tot ceea ce ştiam era că frica este o emoţie naturală, esenţială pentru instinctul de supravieţuire. Contextul vremurilor prin care trecem scoate la iveală stări şi reacţii şi sentimente pe care unii dintre noi nu le-am trăit niciodată. Şi dintre toate, cel dominant este cel de frică. Am citit undeva că oamenii recunosc instinctiv semnele fricii manifestate de alţi oameni şi preiau starea acestora, percepută ca un semnal de pericol iminent.
Nu voiam să pună stăpânire pe mine teama aceea iraÅ£ională, am sperat ca gestul meu să fie perceput corect. Este liniÅŸte, e pace ÅŸi eu împărÅ£eam liniÅŸtea ÅŸi pacea aceea cu ea.
- Este doar un exerciÅ£iu, am spus eu din nou ÅŸi mi-am retras mâna. Mă iertaÅ£i!
Dar doamna mi-a prins-o cu ambele mâini ÅŸi, fără să o strângă ferm, a Å£inut-o în căuÅŸul palmelor ei. Am zâmbit ÅŸi am ridicat cealaltă mână, ca să întregesc cumva îmbrăţiÅŸarea palmelor.
În miezul îngheÅ£at al vuietului sirenelor, în vârtejul cald al vrăbiilor zburătăcite ÅŸi gureÅŸe, în oraÅŸul aproape pustiu, timpul s-a oprit, făcându-ÅŸi cuib în căuÅŸul a patru palme. O clipă doar, cât ÅŸi-a tras sufletul, s-a odihnit ÅŸi a uitat că trebuie să curgă mai departe.
„Poate nu ascultă ÅŸtirile, poate nu citeÅŸte presa. Poate a uitat. Poate ÅŸtie, dar o experienţă traumatizantă din trecut a fost trezită din somn ÅŸi scoasă la lumină. Poate... Vrăbiile sunt încă aici... Gânduri fără noimă. De ce m-am oprit? Vrăbiile sunt încă aici...”
- Vrăbiile sunt încă aici... am scos eu gândul fără noimă la lumină, cu voce tare. Cerul e încă senin ÅŸi curat...
Am ridicat amândouă privirea.
- Aşa e, mi-a răspuns cu voce caldă. Dumnezeu are astăzi ochii albaştri.
Am zâmbit fuiorului de vrăbii care se ridica destrămând depărtările curate ÅŸi senine:
- Şi pistrui de vrăbii, zic...
A râs moale ÅŸi am râs ÅŸi eu.
- Aveam 5-6 ani, aÅŸa-mi spunea mama în fiecare dimineaţă din acel august, în BucureÈ™tiul de atunci, ca să ÅŸtiu că nu vor fi bombardamente. "Cerul e curat. Dumnezeu are astăzi ochii albaÅŸtri." Până într-o zi, când Dumnezeu a avut ochii acoperiÅ£i de fum ÅŸi o vreme nu au mai fost albaÅŸtri... Pe urmă, am venit aici...
Un sunet continuu ca intensitate, a cărui durată am măsurat-o amândouă în tăcere, cu gândul îngenuncheat sub privirea albastră a lui Dumnezeu, a marcat încetarea alarmei. LiniÅŸtea a umplut iarăşi labirintul de alei. La etajul doi al unui bloc, s-a deschis o fereastră cu pocnet surd ÅŸi niÅŸte clopoÅ£ei de vânt au sunat delicat undeva, în apropiere.
Dumnezeu îÅŸi scutura pistruii de vrăbii, vremelnică eliberare de sub invazia de bucurie insistentă a popoarelor gureÅŸe, nenumărate ÅŸi neastâmpărate.
O strângere mai intensă a mâinilor, pe urmă două zâmbete ÅŸi zgomotul ritmic al paÅŸilor îndepărtându-se încet. Doi străini ÅŸi câteva cuvinte rezumând povestea unei vieÅ£i de om. Toate sub ochii albaÅŸtri ai lui Dumnezeu.
(Mihaela Arhip - "Fiecare nume are omul lui", volumul 4)