MIHAELA ARHIP
incercati
sa-mi traiti bucuriile simple,
tristetea, singuratatea sau teama permanenta,
si mai ales clipele pe care
eu nu as avea puterea sa le retraiesc".
Mihaela Arhip a adunat patru decenii de viata pentru a avea puterea sa retraiasca bucuria cuvintelor. Putini oameni, creatori sau simpli traitori, dovedesc asemenea decenta, discretie si buna simtire. Pentru ca, dincolo de semnele presarate in literatura, la Mihaela Arhip exista o miza personala, o intimitate cu propria poezie pe care poeta o traieste intens, fara public, fara aplauze, fara suferinte inutile sau false exaltari.
Nascuta pe 31 ianuarie 1970, in Botosani, Mihaela Arhip a avut puterea si, de ce nu, bucuria de a-si aduna anii intr-o a doua carte a sa, "Libertatea unui condamnat la viata", volum lansat saptamana trecuta.
Mihaela Arhip este profesor de romana la Liceul de Arta "Stefan Luchian" Botosani. A absolvit Facultatea de Filologie a Universitatii "Stefan cel Mare" Suceava, inca din anii studentiei bucurandu-se de suflul nerostit al cuvintelor.
De altfel, debutul poetic are loc mult mai devreme, in 1987, cand publica in revista "Limba si Literatura Romana". Semneaza, apoi, in "Archaeus", revista de literatura a studentilor Universitatii "Stefan cel Mare" Suceava, dar si in "Dacia Literara", "Cronica", "Revista romana", "Intertext".
In anul 1999, obtine primul premiu national, cel al revistei "Dacia Literara", la Festivalul national de poezie si interpretare critica a operei eminesciene "Porni Luceafarul...", iar un an mai tarziu, la aceeasi competitie, premiul revistei "Cronica".
Recunoasterea valorii sale ca poet vine odata cu Premiul Editurii "Dionysos" din Kastellaun (Germania), distinctie in urma careia publica volumul "Sfarsitul inocentei", la editura Axa, in anul 2002.
Dupa nu mai putin de sapte ani, in anul 2009, Mihaela Arhip reintra pe piata literara, de aceasta data cu "Libertatea unui condamnat la viata", aparut la Editura Axa, volum lansat in ianuarie 2010.
Chiar daca pare sa scrie o poezie a propriului interior, despre propriile sentimente, trairi, experiente, tradari sau impliniri, Mihaela Arhip isi conduce, de fapt, cititorul cu discretie, pentru ca apoi acesta sa se regaseasca pe sine insusi, sa se identifice intocmai cu starea si cu aerul poeziei.
Pentru ca, realizezi tarziu, Mihaela Arhip nu scrie despre sine, ci scrie despre ceilalti, despre fiecare dintre trecatori, numai ca o face cu decenta si aproape crestina daruire, fara patima, dar si fara orgoliu.
"Cautati-va sufletul
si incercati sa recunoasteti
ca de multe ori e mai mic
decat piatra pe care o tineti in mana", ne indeamna un om care, la 40 de ani, isi traieste copilaria cuvintelor, lasandu-se noua, celorlalti, libertatea condamnatilor la viata.
(F. Tonita)
