2020. Anul în care ne-am plâns morții în tăcere și i-am lăsat să plece singuri, fără să le dăm ultima sărutare. Anul în care Lumina Învierii a venit în fața blocului. În care cimitirele au fost păzite pentru ca nu cumva pandemia să își facă de cap printre cruci.
Ne-au murit mulți dragi, de aproape sau de departe. Mame, tați, fii, fiice, bunici, prieteni, iubiți. Au plecat la spital cu boala hăituindu-le trupul și cu spaima în spatele privirii și nu s-au mai întors niciodată.
Nu am uitat. În fiecare zi suna telefonul și cineva dintre noi afla că moartea a învins din nou. Atât. Restul a fost tăcere.
Dezbrăcați, băgați în saci, închiși în grele sicrie, păziți de armate de paznici echipați în alb, mamele și tații noștri, fiii, fiicele sau bunicii au fost coborâți în mormânt și transformați în numerele care în acel 2020 erau cu acribie consemnate în riguroasele statistici ale autorităților.
Nimeni nu își imaginase vreodată că ”distanțarea socială” (vă mai amintiți?) avea efecte și dincolo de moarte. Pentru că până și porțile cimitirelor au fost ferecate…
Paștile din 2020, rana încă nevindecată.
Noaptea în care oamenilor li s-au luat până și morții. Lăsați în propria-le Înviere, să își aprindă singuri Lumina pe morminte. Pe alocuri, preoții s-au furișat și, în discreție și pioșenie, au luminat cimitirele. O firavă mângâiere pentru credincioși…
În acel aprilie 2020, de Paști, ni se se tot repeta la radio, la tv, în ziare, în dezbateri de tot soiul: ”Nu mergeți de Paști la părinții bătrâni, nu le puneți viața în pericol!” Oamenii au stat închiși în case, întemnițați în ei înșiși.
Frică, spaimă, dor, durere. Așa au fost Paștile în 2020.
Și viața și moartea își au propriile reguli. Izolarea, continua spaimă și ”strașnica dezinfecție” au mâncat în carne vie. Viețuind între ziduri, în singurătăți cumplite, părinții noștri s-au stins în tăcere.
Un virus mai puternic își făcea apariția: cel al tristeții. Și parcă încă nu ne-am revenit…
Sfintele Paști în 2025. Drumul către Lumină e atât de aproape!
Să întoarcem gândul către toți cei plecați în acești ani, să aprindem o lumânare și să îi pomenim. Este mică și poate părea neînsemnată mângâierea pentru cei aflați în suferință, dar gândul ne va aduna împreună și ne va mântui.