Iunie, la Botoșani, freamătă a poezie. Eminescu se întoarce acasă, oraș în care s-a născut în urmă cu 173 de ani și care astăzi pare să fie din ce în ce mai vitregit nu doar economic și social, ci și cultural.
Într-un timp al frământărilor de tot soiul, a vorbi despre Eminescu, despre poezie și poeți, seamănă cu un strigăt în pustiu.
Scriitorul Gellu Dorian, președintele Fundației Culturiale ”Hyperion”, este inițiatorul celui mai râvnit premiu literar. De mai bine de 30 de ani, la Botoșani au primit laurii Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia cei mai importanți creatori de vers din ultimul secol românesc.
Anul 2023 aduce, însă, o situație atipică, așa cum se va vedea în rândurile de mai jos. Despre Eminescu și poezie, despre Botoșani și soarta unui oraș care se vrea prin excelență cultural, despre ce se întâmplă pe 15 iunie, într-un interviu cu scriitorul Gellu Dorian.
.jpg)
”Nu Eminescu trebuie potolit acum, la 134 de ani de la moarte, ci acei inşi aflaţi în treabă, pasămite în numele lui, memoriei lui”
-În acest iunie se împlinesc 140 de ani de când Eminescu a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu din București. Avea atunci 33 de ani. O vorbă îndelung disputată și cu osebire licitată în varii forme este cea atribuită lui P. P. Carp (și adresată lui Titu Maiorescu): ”Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. În anii 2000, un spectacol de teatru (regia Grigore Gonța) cu acest titlu se juca chiar în Amfiteatrul Ipoteștilor, în distribuție fiind și legendarul Gheorghe Dinică. Cum priviți astăzi către acest ”Și mai potoliți-l pe Eminescu!”? Mai deranjează Eminescu la 134 de ani de la moarte?
- Nu Eminescu trebuie potolit acum, la 134 de ani de la moarte, ci acei inşi aflaţi în treabă, pasămite în numele lui, memoriei lui. Că atunci, în acele clipe de rătăcire, Eminescu trebuia “liniştit”, aşa cum i-a scris P.P. Carp lui T. Maiorescu, într-o clipă de furie a acestuia pe poet, aşa cum a spus şi soţia lui Slavici în chiar anul morţii poetului, cînd i-a cerut tot lui Maiorescu să i-l ia “de pe cap pe Eminescu”, poate fi şi adevărat, iar faptul că Eminescu a fost dus la “Mărcuţa”, cred că aşa s-a dorit de cei din jurul lui, să i se facă un bine. Faima lui era deja una mare, iar atitudinea lui faţă de politicienii vremii, de casa regală, de rege, era una transparentă şi expusă şi nu putea fi trecută cu vederea. Dacă în 1883 internarea lui a fost una dorită şi de poet, acceptînd să fie dus la Ober Dobling, la Liman, la Odesa, la Purcica, la Iaşi, dar şi într-o călătorie de refacere în Italia, la Veneţia, poetul revenindu-şi parţial, reluîndu-şi activitatea, dar mai puţin şi creaţia poetică, internarea din 1889, cu ridicarea lui de la Băile publice şi punerea în cămaşă de forţă, a stîrnit multe atitudidini, mai ales în posteritatea poetului, cînd tot felul de inşi au pus în circulaţie invenţii, pe care chiar unii dintre biografii serioşi ai poetului le-au luat în seamă.
Anul trecut a apărut un roman insolit, ”Solomonarul”, semnat de Florin Chirculescu, în care Eminescu este personaj, nu unul romanţat, ci unul de o ficţiune dusă la limitele fantasticului, cu un Eminescu care a trăit şi după 1889, ajungînd prin Argentina, făcînd parte dintr-o grupare revoluţionară, un Eminescu crud, violent verbal, dar construit în spiritul articolelor sale politice. Orice abordare de acest fel, în dramaturgie mai ales în ultima vreme, dar şi în diverse forme de cercetare a vieţii poetului (cum este cazul unui eminescofil botoşănean, împătimit pînă la înrudire sangvină cu poetul!), la mult peste un secol de la moartea poetului, cînd, într-un fel sau altul, s-a cam spus ce a fost de spus în domeniu, nu are cum să fie benefică pentru imaginea poetului, nu una de sanctificat, cum fac unii, nici una de folosit întru cîştigarea existenţei de pe urma lui, cum este exploatat din chiar curtea copilăriei lui. Memoria unei personalităţi de felul lui Eminescu, ineluctabilă şi de necioplit de oricine în statui caricaturale, nu se păstrează vie, aşa cum se întîmplă în cazurile menţionate mai sus, ci printr-un respect total faţă de opera sa.
Dacă mai deranjează Eminescu după atîta amar de timp? Poate că da, pe acolo, prin casele în care se fac tot felul de improvizaţii în numele poetului naţional, ori cînd, asumîndu-se un soi de proprietate asupra unui act cultural dedicat poetului, aşa cum se face acum la Primăria din Botoşani, care s-a imixtionat, ca să nu spun furat pur şi simplu, în obiectul de activitate al unei organizaţi neguvernamentale, da, Eminescu creează unui soi de disconfort; dar acest lucru nu se simte în sfera analfabetismului funcţional în domeniu.
”Oare cine a pierit: noi sau ei?”
-Sunteți – este de notorietate acest lucru – inițiatorul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia. La zece ani de la această inițiativă (2000-2001), apăreau primele gânduri de renunțare, în urma unor campanii publice de denigrare despre care ați amintit deseori. La douăzeci de ani (2011) sperați într-o tradiţie care ”duce premiul de la sine mai departe”. Anul 2023 vine, iată, cu o situație cu totul atipică: nu vă mai regăsiți printre organizatorii acestui eveniment. Considerați că s-a împlinit vremea care ”duce premiul de la sine mai departe”? Cât din ceea ce se întâmplă astăzi își mai asumă inițiatorul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu”?
-Cum am spus mai sus, premiul acum se află în curtea şi în apanajul unor oameni ajunşi printr-un concurs de împrejurări la cîrma primăriei botoşănene, care, puşi în faţa unor momente organizatorice, aşa cum s-a văzut în ianuarie anul acesta, dar cum se va vedea şi acum, în iunie, cu doar două zile înainte de eveniment, cînd nu au definitivat un program clar, că nu se pricep, că sunt în situaţia omului din Tecuci, care, aşa cum a spus-o într-un poem celebrul poetul Mihai Ursachi, au un motor, dar nu le foloseşte la nimic, pentru că nu ştiu cum se mînuieşte. Însă n-aş vrea să o mai lungesc: situaţia este una foarte cunoscută şi, din păcate, legitimată şi de Uniunea Scriitorilor, care s-a lăsat tîrîtă într-o înţelegere păguboasă, în ceea ce înseamnă continuarea tradiţiei acestui premiu, care pănă la urmă este şi imaginea Uniunii Scriitorilor, implicată de la început în acest proiect, nu la invitaţia primăriei, ci la invitaţia fundaţiei. Da, premiul trebuie să continue, dar nu aşa, diminuat ca importanţă, dus în derizoriu, cum se simte că va fi. M-am luptat de la început cu tot felul de primari, consilieri locali, jurnalişti plătiţi să discrediteze organizarea făcută de fundaţia pe care o conduc, încît la zece ani mi-am zis că-mi ajunge. Însă am rezistat şi, lucrînd pînă la pensie într-o instituţie de cultură, cu directori înţelegători, care-mi permiteau să mă ocup şi de premiu, făcînd proiecte, adunînd bani de la sponsori, pentru a onora cum se cuvine un premiu de această factură, am ajuns şi la ediţia a XX-a, cînd, cu înţelegerea fostului primar, Cătălin Mugurel Flutur, am reuşit să edităm 19 titluri de cărţi, antologii ale poeţilor laureaţi, organizînd totodată, în 2011, şi cel mai mare desant de scriitori români (44 la număr) în Ucraina, la Cernăuţi, iar în 2012 un altul la Bălţi, în R. Moldova.
Am consolidat astfel cel mai important premiu literar din România. Am ajuns cu el la ediţia a XXX-a, la ultimele ediţii în condiţii de pandemie, chiar la a XXXI-a, online, însă, aşa cum se petrec toate, noaptea, în taină, m-am trezit în mai, anul trecut, deposedat de ceea ce am creat şi aveam în activitatea fundaţiei noastre, în statut legalizat judecătoreşte al acesteia. Am înscris chiar şi la OSIM marca premiului, plătind şi o taxă de 1.800 lei, dar am fost blocaţi din motive cărora celor de la UAT Botoşani nu li s-au impus. În fine, chiar şi aşa, am încercat o reconciliere anul trecut cu primăria, am adunat un alt juriu, l-am trimis pentru aprobare Consiliului Local Botoşani, însă, tot pe ascuns, primarul şi cei doi oameni de bază ai lui, de fapt demolatorii premiului, primarul a trecut la căutatea altor organizatori, după ce noi, în lipsa unei înţelegeri coerente, fireşti cu primarul şi cei doi conslieri ai lui, ne-am retras. În urma unei lipse de dialog a primăriei botoşănene şi cu Uniunea Scrriitorilor din România, căreia Primăria Botoşani nu i-a răspuns la scrisoarea din 7 decembrie 2022, ne-am retras, încercînd să continuăm premiul în altă formulă cu o primărie din judeţ, legată de originea, prin mamă, a poetului, cu Vorona. Însă a apărut şi de data aceasta o altă ruptură ce va fi definitivă în ceea ce înseamnă colaborarea cu actuala conducere a primăriei.
Cu astfel de oameni, vînduţi minciunii, raptului, care jignesc atît prin gesturi cît şi prin vorbe, nu are rost să te lupţi. Oare cine a pierit: noi sau ei? Nu asta este important. Trist este că premiul, chiar dacă va continua, va pica în ceea ce nu trebuie să fie – un premiu provincial, lipsit de importanţă.
-Banii, pandemia, disputele de tot soiul în spațiul public sau cvasioficial, cu ramificații în administrație sau în scriitorime, poate și niscaiva orgolii… Cum s-a ajuns la ceea ce se întâmplă astăzi, și gândul merge în special la această scindare parcă fără precedent în comunitatea botoșăneană când vine vorba despre premiul ce poartă numele poetului?
-Am explicat în nenumărate rînduri, chiar şi acum mai sus, cum a fost. Nicăieri în ţară nu veţi găsi un primar, un consilier, un funcţionar al vreunei primării, care să se implice imperativ în organizarea de facto a unei manifestări culturale, cît de mică sau cît de importantă ar fi. Rolul acestora, al primăriilor, al consiliilor locale, al funcţionarilor este acela de a finanţa din banii publici pe care-i administrează vremelnic proictele culturale pe care le depun diverse persoane, ONG-uri etc. Or la Botoşani, acest primar s-a declarat în cadrul unei şedinţe extraordinare din ianuarie a acestui an “organizator unic”. Această atitudine autocrată a domnului primar Cosmin Andrei, în fond un abuz în formă continuată, cu sprijinul unor sfătuitori lacomi de glorie (vax!), a dus la crearea acestei situaţii fără precedent. Să se intereseze domnul primar dacă alte primării din ţară procedează aşa cum procedează el din acest punct de vedere. Ştiu şi eu, poate se trezeşte, şi-şi trimite consilierii acasă.
”Odată cu dispariţia acestora dispare chiar şi Eminescu, însăşi poezia română”
-Se spune despre un premiu că el se consumă în timp, își epuizează resursele (și nu vorbim despre latura financiară), deși există numeroase excepții, în special în literatură. În cazul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia - și păstrăm în discuție regulamentul pe care dvs. l-ați urmat - credeți că mai avea resurse literare, poeți de calibrul înaintașilor (Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Ivănescu, Ștefan Augustin Doinaș, Ana Blandiana, ca să îi amintim doar pe câțiva dintre ei)?
-Dacă o literatură secătuieşte în rezerva de poeţi, în cazul nostru, înseamnă că acea literatură e pe moarte. Poeţii sunt dintotdeauna de valori şi importanţe diferite. Vin din urmă, dintotdeauna aşa a fost de cînd e literatura, nume noi, nume care promit. La Botoşani m-am ocupat şi de un concurs naţional de poezie dedicat celor care vin, o adevărată pepinieră. Mulţi dintre acei poeţi au ajuns să ia varianta Opus Primum a premiului, secţiune de care m-am ocupat 19 ediţii. Cine spune că nu ar mai fi poeţi care ar merita acest premiu nu cunoaşte cu adevărat valorile care se nasc în literatura noastră. Nu cred că trebuie pusă problama aşa, pentru că astfel, chiar de mîine, s-ar putea naşte un ins, fie el şi critic literar, care ar spune că, gata, aici s-a terminat cu poeţii români, nu mai sunt, închidem uşa! Odată cu dispariţia acestora dispare chiar şi Eminescu, însăşi poezia română. Or aşa ceva este de neconceput. Pot dispărea un primar, un consilier, care sunt fiinţe efemere, dar un poet, poeţii, nu, niciodată. Vor veni alţi primari, alţi consileri, poate de bunăcredinţă, nu nişte vanitoşi ca acum, încît, ca să-l parafrazez pe G. Călinescu, cînd şi-a încheiat biografia dedicată lui Eminescu, va apărea un alt crin de tăria parfumurilor sale.
”Este foarte trist ce se petrece la Botoşani din punct de vedere cultural”
-Ați pledat dintotdeauna pentru un Botoșani cultural, oraș în care ați ales să trăiți și să vă scrieți opera. La fel cum ați visat la un Weimar botoșănean, despre care deseori ați și scris (”Eminescu n-a avut norocul lui Goethe în privinţa contemporanilor, urmaşilor şi a modalităţrilor de păstrare a memoriei acestuia”, cf. România literară nr.3/2017). Mai vedeți posibil acest vis astăzi?
-Un vis este posibil oricînd. O realitate este mai puţin posibilă. Dacă alt oraş din România l-ar fi avut pe Eminescu ca fiu, i-ar fi dedicat poetului cele mai frumoase şi vizibile monumente şi acte de cultură. Or la Botoşani orice statuie a poetului se află ascunsă după nişte boscheţi, în afară de bustul din parcul care-i poartă numele, aflat acolo din 1891, după ce mai întîi, în 1890, a fot amplasat în curtea Şcolii Marchian. Căutaţi cu privirea în curtea Bisericii Uspenia şi veţi descoperi imensa statuie a poetului, plasată la nivelul solului, pe cînd ea este dedicată, aşa cum se vede în caietele lui Oscar Hann, unui soclu de cel puţin şase metri înălţime, deci abia de o veţi vedea de după crengile unor copaci neîngrijiţi. Căutaţi cu privirea bustul din faţa teatrului botoşănean şi veţi descoperi de asemenea că cel mai reuşit bust al poetului, realizat de Ovidiu Maitec, nu se poate privi decît de la doi metri, nu de la distanţă, aşa cum ar fi firesc, tot din cauza boscheţilor din faţa lui. Nici bustul realizat de Dumitru Pasima, din parcul de lîngă Casa Tineretului, nu are o soartă mai bună în ceea ce înseamnă perspectiva unei astfel de lucrări dedicate poetului. Ca să nu mai vorbim de casa care se află pe locul celeia în care s-a născut Eminescu, din Centrul Vechi, de lîngă Uspenia, care ar fi putut să adăposteacă un punct muzeistic, un centru documentar, Casa Poeziei, toate dedicate lui Eminescu.
Dar cu cine să vorbeşti despre aşa ceva, cu un primar care, pe ascuns, abuziv, intră în obiectul de activitate al unei fundaţii, şi înscrie la OSIM un proiect cultural c are nu i-a aparţinut niciodată, ci i-a fost pus pe tavă an de an, cu o organizare impecabilă de către cei care au iniţiat şi dezvoltat acest premiu? Nu, nu ai cu cine discuta la Primăria din Botoşani despre aşa ceva. Iar ca să pui problema ca Botoşanii, cu suita lui de mari personalităţi născute aici, să devină Weimar-ul României, lucru deloc imposibil, este ca şi cum ţi-ai bate cuie-n tălpi şi apoi să execuţi paşi de dans în faţa unor inşi de teapa lor. Este foarte trist ce se petrece la Botoşani din punct de vedere cultural. Cînd ai la putere inşi care cred că lor le este oferită organizarea unor acte culturale, pe care şi le însuşesc apoi cu neruşinare, nu ai cum să mai propui ceva, că te îmbolnăveşti, iar medicii sunt floarte scumpi şi nu ai bani, nici timp să te mai tratezi.
-Ce se întâmplă pe 15 iunie la Botoșani? Unde se vor afla scriitorii?
-Ştiu doar că Fundaţia Culturală “Hyperion-cb” este implicată în organizarea celei de a 42-a ediţii a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...”, concurs de care m-am ocupat timp de 28 de ani, concurs organizat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani. Sunt invitate să participe 8 edituri şi 12 reviste de cultură, Uniunea Scriitorilor din R. Moldoca, Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România şi alte insituţii de cultură din ţară, care vor oferi premii poeţilor debutanţi. Vor fi prezenţi peste 30 de scriitori, care vor participa la activităţile organizate în Botoşani şi la Vorona. În rest, nu ştiu, nu am văzut decît programul celor de la Ipoteşti, de care lumea a aflat deja.
-Ce vă reproșați în legătură cu cei 30 de ani de Premiu Eminescu?
-Aş fi tentat să spun că alegerea partenerului, căruia m-am adresat în privinţa demarării Premiului Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia în vara lui 1990, Primăria Botoşani. Dar nu aveam cum evita o astfel de instituţie pusă în slujba comunităţii, căreia îi dedicam acest proiect cultural, devenit cel mai important premiu literar din România, nu prin eforturile vreunui funcţionar din primărie, nici într-un caz, ci prin eforturile noastre, ale scriitorilor, care le-am pus pe tavă celor de la primărie un astfel de proiect dedicat memoriei lui Eminescu, dar şi poeţilor români. N-am ce-mi reproşa. Deşi mi s-au pus în cîrcă tot felul de lucruri pe care nici măcar cu gîndul nu le-am făcut. În rest, ce să mai zic? Să dea Domnul mintea cea de pe urmă şi celor care cred că au prea multă minte şi se pot ocupa ei de toate!
