Oamenii îmbătrânesc văzându-i pe alţii îmbătrânind.

Nu ştiu să-i vadă altfel, nu pot, ataşamentul faţă de cele materiale ale vieţii nu le permite să fie conştienţi de cele spirituale, pe lângă care trec orbi. Şi bătrâneţea pune stăpânire pe realitatea lor.

Da. Eu cred că oamenii îmbătrânesc văzându-i pe alţii îmbătrânind. Încep să creadă că aşa trebuie să fie şi bătrâneţea nu aşteaptă decât o breşă în zidul vieţii, ca să se strecoare şi să le invadeze gândurile, vârstele, realitatea.

CITEȘTE ȘI: "1 Decembrie la Colegiul Economic „Octav Onicescu”- Identitate românească în c�..."

 

Eu nu voi îmbătrâni. Bine, fizic, voi atinge (sper) deplina maturitate şi frumuseţea dureroasă a trupului gârbovit, a firelor argintii şi a broderiei de riduri. La fel cum, sper să ating o anume maturitate spirituală, învăţându-mi lecţiile predate de cărţi, de oameni şi de toate cele necuvântătoare, de toate cele cărora, rezumate într-un singur cuvânt, le spunem viaţă.

De la Ileana Vulpescu, (re)citind romanul „Arta conversaţiei” , am învăţat că „O parte din om se conjugă cu verbul „a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul „a fi”; important este ca partea lui „a fi” să fie măcar egală cu cea a lui „a avea”. Cei pentru care „a fi” atârnă mai mult decât „a avea” sunt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală.”

Mi-a adus Dumnezeu în cale mai ales oameni care se conjugă constant cu verbul „a fi”. În primii ani de învăţământ este o binecuvântare să întâlneşti asemenea oameni, care să te primească între ei cu drag, care să te provoace să fii mai bun, să fii ca ei, care să te ajute să te defineşti, să te acomodezi cu şcoala, cu elevii, cu profesia în care tocmai ai făcut primii paşi.

Cu tine. În primul rând să te acomodezi cu tine.

De multe ori m-am surprins inspectându-mă critic la ore, încercând să mă văd aşa cum mă văd elevii mei. Ca elev, mi-ar fi plăcut să am un profesor ca mine?

Uneori, ascultându-mi vocea şi explicaţiile, mă întrebam cum de pot fi aceeaşi: eu - cea care încerc să-mi învăţ elevii să-şi descopere harul, să se definească în raport cu obiectul pe care îl predau şi cu sine, şi eu - adolescenta rebelă, în sângele căreia clocoteau pasiuni şi revolte? Cum pot fi aceeaşi, eu - profesorul serios, care oferă şi pretinde profunzime şi disciplină, şi eu – cea care, în studenţie, după un examen dificil, adormeam ascultând, ca să mă relaxez, Metallica sau Sepultura, cea în buzunarele căreia găseai mereu o casetă cu muzică clasică, alături de una cu muzică rock?

Nu vedeam nicio greşeală în asta, dar nu-mi plăcea să port o mască şi să pretind că sunt altfel decât sunt. Copiii din faţa mea aveau să ducă mai departe ceea ce spuneam şi ceea ce făceam eu şi, mai presus de toate, ceea ce eram, iar asta îmi părea o responsabilitate atât de mare!

Puteam fi un profesor la fel de bun şi dacă ascultam Manowar, şi dacă ascultam Mozart. Puteam fi un bun pedagog şi dacă încă mă mai revoltam împotriva realităţii, şi dacă potoleam revoltele adolescenţilor din bănci cu un cuvânt potrivit.

Puteam deveni mai bun dascăl şi dacă mă opream pe stradă, ca să îmi notez o idee cu pixul, pe antebraţ, ca să nu o uit până ajungeam undeva unde să o pot prelucra, sau o repetam în gând, până o memoram, fără să mai fiu atentă la altceva din jurul meu, şi dacă pretindeam elevilor să nu-şi uite menirea şi să fie atenţi la toate din jurul lor, fiindcă bine ar fi să nu se oprească din drum decât pentru a-şi prinde ideile mai strâns în cuvinte, culori sau note muzicale.

Puteam deveni un profesor cu adevărat şi în blugi, şi în ţinută elegantă, ţinuta morală era cea care m-ar fi definit de fiecare dată, cu timpul.

Unde s-a produs devenirea?

Uneori, îmi părea profesia pe care mi-am ales-o e o haină prea mare pentru mine şi mă străduiam să o ajustez mereu, cu gânduri şi eforturi (ne)pricepute îndeajuns. Dar nu puteam renunţa la cea care am fost şi, târziu, după ce m-am aşezat titular alături de doamnele de Limba şi Literatura Română de la Liceul de Artă „Ştefan Luchian”, după ce vârsta mea, din deşert bântuit de furtuni, a devenit grădină, am învăţat că nici nu trebuie să renunţ.

- Trebuie să păstrăm în noi frumuseţea fiecărei greşeli.

Şi am învăţat asta de la o doamnă profesoară care mi-a fost alături şapte ani ai mei de dascăl şi mi-a rămas alături şi acum, cu aceeaşi dragoste aproape maternă, cu aceeaşi înţelegere faţă de greşelile pe care le fac şi pe care ştia să le mustre şi să le ierte cu aceeaşi bunătate, cu acelaşi drag de mine, pe care mă sprijin mereu când grădina vârstei mele are tendinţa să cedeze deşertului fie şi o fâşie îngustă.

Născută în zodia Soarelui, personalitate solară, complexă, fascinantă, iubeşte galbenul, lumina şi căldura astrului zilei, pe care le converteşte în lumină şi căldură sufletească. Am aflat asta într-un august canicular, când i-am poposit în pragul serii şi al casei cu un ghiveci din care erupeau galben crizanteme bogate în culoare şi parfum.

Mulţumesc lui Dumnezeu, şi ca elev, şi ca profesor, am fost ucenic de Maeştri.

În 1997 am intrat, ca dascăl, pe poarta Liceului de Artă „Ştefan Luchian” şi doamna profesoară Silvia Crăciun era în pragul pensionării. Pragul l-a trecut în 1998, dar, cum a spus atât de frumos şi cu umor potolit, Cancelaria Liceului de Artă fiind la etajul I:

- ... am mai urcat scările pentru catalog încă 5 ani.

Prea puţin ne-am întâlnit în anii de după plecarea doamnei din liceu, dar, de câte ori ne întâlneam, timpul curgea cu altă măsură, uneori uita de noi. Indiferent că ne prindea clipa de confesiune acasă, pe fotoliile din sufrageria doamnei profesoare, pe stradă, la întâlnirile mele cu cititorii, în scara blocului, într-o sală de spectacol sau pe banca din faţa blocului, indiferent de anotimp, uitam şi noi de el. Şi timpul trecea prin noi, dar ne lăsa, cu indulgenţă, să credem că trece pe lângă noi.

Vorbeam despre noi, despre cărţi, despre vreme şi vremuri, şi, despre orice am fi vorbit, cuvintele se rătăceau către Liceul de Artă „Ştefan Luchian”:

- Nimic, niciodată, nu mi-a umbrit ataşamentul faţă de şcoala asta...

Doamna profesoară Silvia Crăciun a rămas aceeaşi, nu a reuşit să îmbătrânească, oricât încerca să mă convingă, uneori, că s-a refugiat de mult în încăperile în care singurătatea face ca fiecare pas, fiecare durere, cuvânt sau gând, chiar fiecare tăcere să se audă cu ecou profund. Ştiam că greşeşte crezând asta. Şi încercam să îi amintesc de lecţia pe care mi-a tot predat-o în anii de apropiere sufletească:

- Eu cred că oamenii îmbătrânesc văzându-i pe alţii îmbătrânind.

- Aici s-ar putea să greşeşti...

- Trebuie să păstrăm în noi frumuseţea fiecărei greşeli.

Absolventă a facultăţii de Filologie din Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, a început cariera de dascăl ca profesor de Limba Rusă şi a predat apoi Limba şi Literatura Română, la Liceul de Artă „Ştefan Luchian”, unde a predat până la finalul carierei:

- ...clasa unde mi-am început munca este sala de pe colţul rotund din clădirea Casei Corpului Didactic...

Îndrăgită de generaţii de elevi, a rămas în memoria afectivă a acestora. Maturi acum, povestesc despre doamna lor profesoară din gimnaziu sau liceu, cu drag, cu nostalgie şi cu un respect deosebit.

Un prieten de familie participase la Olimpiada de Limba Rusă, unde a avut un parcurs frumos, deşi nu era un elev de top, dar a fost încurajat de doamna profesoară Crăciun, căreia îi este recunoscător. I-a arătat că are aripi şi el nu ştia să le folosească, nu ştia nici că le are. O muziciană renumită, stabilită acum în străinătate, şi-a amintit de farmecul orelor doamnei Crăciun, de darul pe care îl avea de a face ca o lecţie dificilă de gramatică a Limbii Române să pară simplă şi să fie uşor de învăţat. Un părinte mi-a spus că am ceva din stilul de a preda al doamnei Crăciun, căruia i-a fost elev:

- ...ceea ce este un compliment, făcut cu toată sinceritatea, vă rog să mă credeţi...

Şi nu am putut să-mi reprim bucuria. A fost unul dintre cele mai frumoase complimente care mi s-a făcut referitor la felul în care profesez. Toţi învăţaseră într-o vreme în care severitatea se traducea prin „cred în tine, poţi mai mult”, nu prin „are ceva personal cu mine”, iar faptul că forţai elevul să îşi depăşească limitele, pentru a se defini în raport cu lumea şi cu sine, nu era văzut ca un abuz psihic.

Profesor de modă veche, doamna Silvia Crăciun intra în clase cu demnitatea aceea a omului care se ştie bun, curat şi care este conştient că, din bănci, îl privesc oameni pe care trebuie să-i ajute să devină Oameni. Prin ceea ce predă, dar, mai ales, prin ceea ce este.

Rareori mi-a fost dat să întâlnesc un om atât de frumos sufleteşte şi atât de modest!

Avea un umor savuros, potolit, a cărui esenţă nu o pot prinde în cuvinte, şi avea marele dar de a şti să se bucure de reuşitele aproapelui, calitate atât de rară şi atât de puţin apreciată la adevărata ei valoare. Şi o făcea într-un fel unic, fiind mereu alături de ceilalţi, treaptă în devenirea lor şi mână care deschidea ferestrele către lume pentru ei, care deszăpezea drumurile sufletelor pierdute în iarna vreunui necaz, cu acelaşi zâmbet sincer şi cu aceeaşi privire caldă.

O vreme, am avut acelaşi drum către casă şi nu mă simţeam vrednică să stau alături de doamna profesoară, eu, un începător neîndemânatic. Şi îmi doream din tot sufletul să fiu şi eu un asemenea dascăl, să pot arăta învăţăceilor mei că îmi pasă de ei, fără să le spun asta direct, îmi doream să nu se vadă cât de mult mă mândream că pot păşi alături de un profesor cu experienţă, despre care pot spune că mi-e coleg de cancelarie.

Ascultam doar ceea ce vorbea cu alte colege cu care veneam spre casă şi răspundeam întrebărilor sau îmi spuneam părerea, poate cu prea mare îndrăzneală, uneori, şi apoi tăceam, temându-mă să nu fi supărat cu ceva, să nu fi greşit.

Nu i-am spus niciodată ce fericită eram în serile când împărţeam drumul către casă, unde povesteam despre ziua mea de şcoală, şi toate povestirile mele se focalizau pe ceea ce a spus sau a făcut doamna profesoară Crăciun.

Tovarăşă de generozitate cu doamna profesoară Nina Alexoaie, Dumnezeu să o odihnească în pace!, mi-a permis să fur meserie, să aduc un suflu nou, să cred în mine şi în ceea ce fac. Nicio întrebare nu mi-a rămas fără răspuns. Au vegheat ambele asupra devenirii mele, zâmbind, încruntându-se, cu bunătatea omului care a ieşit învingător din multe furtuni şi nu a uitat cum a fost, cu sinceritatea celui care crede în tine şi, poate se (re)găseşte în ceea ce eşti, în ceea ce faci, în greşelile şi ezitările care dor, şi încercările tale, poate, au fost şi ale lor, cândva.

Pentru fiecare proiect avea un cuvânt bun şi un sfat, o mână de ajutor, după care se retrăgea în public, bucurându-se. De multe ori o căutam cu privirea între cei din sală, ca să primesc confirmarea că a fost bine, ca să o chem alături de mine, în lumina reflectoarelor şi a reuşitei, dar, cu un semn discret, o înclinare a capului abia simţită, zâmbind, îmi spunea să rămân acolo unde sunt şi să mă bucur.

Şi are un fel de a zâmbi, cu ochii mai ales, încât nu poţi să nu fii copleşit de puterea pe care o are de a se bucura alături de tine. De atunci, am rămas cu obiceiul de a o căuta cu privirea în sălile unde participam la diferite evenimente, lansări de carte şi proiecte, şi, întâlnindu-i seninătatea privirii, puteam merge mai departe.

- Doamna Crăciun, să ştiţi că o să mă uit la dumneavoastră, ca să-mi pot controla emoţiile! O să fiţi acolo, nu-i aşa? Că, dacă o să fiţi acolo, o să fie bine, ştiu sigur.

Şi era acolo, în sălile în care încercam să spun adevărul despre mine.

Îmi fixam privirile pe zâmbetul familiar, îi resimţeam puternic seninătatea, încurajarea şi confirmarea că toate sunt aşa cum ar trebui să fie. Şi aşa m-a învăţat să zâmbesc şi eu pentru alţii.

M-a învăţat să fiu dascăl, să-mi respect elevii păstrând între catedra mea şi băncile lor distanţa potrivită, fiindcă fiecare are viaţă şi gânduri pe care nu vrea să le ştie cunoscute de ceilalţi. Să mă ridic şi să o iau de la capăt de câte ori cădeam, să mă bucur de ceea ce am fără să invidiez mai binele altuia, să fiu eu însămi, oricât m-ar costa asta.

M-a învăţat să mă conjug cu verbul „a fi” şi mi-a iertat clipele în care mă mai conjugam cu verbul „a avea”.

Mi-am amintit cândva, după o întâmplare în urma căreia am învăţat să deprind modestia, de un capitol din romanul „Apostol”, de Cezar Petrescu, în care tânărul învăţător îl cunoaşte pe colegul de catedră, dintr-un sat apropiat, pe bătrânul învăţător Gheorghe Ceapă.

Experienţa primei iubiri, umilinţa, duritatea unei lumi în care politica face legea, mai ales în şcoală, fiindcă niciodată puterea politică nu a avut nevoie de luminarea maselor, în care a recunoscut pericolul detronării, primii bani, cheltuiţi pentru şcoală, deşi hainele îi erau peticite şi ghetele scâlciate, Sărbători petrecute în singurătate şi dezamăgirea provocată de conştientizarea tuturor acestor realităţi menite să-l doboare pe el şi, odată cu el, pe elevii care ar putea să-şi depăşească limitele impuse, îl maturizează pe Nicolae Apostol. Mai ales bătrânul învăţător Gheorghe Ceapă îi deschide ochii şi sufletul. „Nu vrea să mai răstoarne singur lumea” şi „trăieşte viaţa celor pe care vrea să-i lumineze.”

Asta m-a învăţat, în esenţă, doamna profesoară Silvia Crăciun, un dascăl între mulţi alţii, care a trudit o viaţă de om în şcoală şi pentru şcoală, că nu trebuie să răstorn singură lumea, e mai bine să învăţ să trăiesc viaţa celor pe care vreau să-i luminez. Pentru ca, la final, să pot spune, la fel ca Nicolae Apostol: „Viaţa e aspră. Nu-ţi îngăduie să priveşti înapoi nici ca să regreţi, nici ca să osândeşti. Priveşti ca să aduni de acolo puteri vechi şi să porneşti mai hotărât înainte. Datoriile noastre înainte sunt, şi sunt multe...”

M-a învăţat să iert. Să cred aproapelui, să folosesc ironia fină pentru a descoperi inteligenţa, să fiu eu însămi şi să mă definesc mai ales prin reuşitele ucenicilor mei.

Să îndrept reflectoarele către învăţăceii mei, ieşind din conul lor de lumină, ca să-i deprind cu povara reuşitei, care nu întotdeauna este uşor de purtat.

Şi să păstrez în mine frumuseţea fiecărei greşeli.

(Mihaela Arhip - "Fiecare nume are omul lui", volumul 2)