De câteva zile e un ger curat, amarnic, aspru, de poți să spargi pietre cu el și să crești fără grijă țurțuri la streșini.
Seara, închid pisicile cartierului în garaj, unde au mâncare, apă, litieră și culcuș. Măcar zilele acestea, până se potolește gerul.
În seara de miercuri, căutam pisica vârstnică prin cartier. Mă însoțea Mișu / Miki, zis Codiță, un motănel tigrat, șotios și dolofan.
*Mișu / Miki, zis Codiță
La un moment dat, a trecut pe sub gardul viu și s-a oprit lângă trunchiul unui tei tânăr, de lângă aleea pe unde treceam. Mieuna insistent și degeaba îl chemam eu. Mă urma vreo doi pași, după care se întorcea și își vedea mai departe de mieunatul lui, dând târcoale teiului.
M-am gândit că o fi pățit ceva pisica pe care o căutam și m-am întors, încercând să văd ce tot amușina.
Era întuneric, în ciuda albului zăpezii. Și eu am o vedere de vultur. Un vultur aflat pe patul de moarte. Bine, ceva mai slabă decât a unui vultur aflat pe patul de moarte.
Pe trunchiul teiului vedeam o pată stranie. Primul meu gând a fost că e o broască. De unde broaște tocmai în miezul orașului, între blocuri, pe un ger așa de încruntat?!
Când am apropiat o crenguță de ea, pata a început să chițăie slab. Hopa! Un liliac? Pe un așa ger? Nu prea avea ce să caute afară, prins de trunchiul unui copac, jos de tot. Probabil a căzut din cuib, din colonie, și s-a urcat și el unde a putut, cât a reușit.
Înghețat, cafeniu, mic. S-a prins cu gheruțele de rămurică și l-am transportat așa până la cușca pisicilor, nelocuită de ceva vreme. S-a ascuns singur între păturica de dedesubt și prosopul de deasupra.
Nu știam ce să fac mai departe, dar nici să-l las acolo, în ger, nu puteam.
Vecinul meu l-a luat în casă, în cușca pisicii, cu tot cu păturica și prosopelul în care s-a refugiat. Am aflat de la el că e un pipistrel, specie urbană, adaptată la clădiri. E un juvenil cu blana brun-aurie.
Nu știm ce să facem cu el. Ne poate ajuta cineva care se pricepe?
A avut noroc că l-am descoperit, poate a fost șansa lui să-l găsesc eu. A avut un noroc chior, la propriu. Dar, dacă mă gândesc mai bine, norocul lui nu am fost eu, ci Mișu / Miki, zis Codiță.
Cu motănelul acesta s-au întâlnit vecinii mei acum doi ani, la un loc de joacă de la Mănăstirea Doamnei, un sat din comuna Curtești, de lângă Botoșani. Cerșea mâncare de la copii. Codița îi atârna, era necrozată, din cine știe ce cauza. Ei l-au luat acasă și l-au pus pe picioare. La veterinar, i-au tăiat codița și a rămas cu un ciot simpatic.
Seamănă cu un râs.
O vecină de cartier l-a sterilizat, l-a vaccinat. Mănâncă în grădina pisicilor, la "complexul hotelier" din spatele blocului.
E de-al nostru, cu acte-n regulă.
I-a făcut cândva lumea un bine și, în seara asta, el l-a dat mai departe.
Ce șanse erau să descopere cineva micul pipistrel, pe întunericul și pe frigul așa aspru? Ar fi murit înghețat. Eu nu l-aș fi văzut, asta e clar.
Numai că, vorba vecinului meu: "Domnul te conduce exact unde e nevoie de tine, fie ca vezi drumul, fie ca nu."
Și l-a trimis în drumul meu pe Mișu / Miki, zis Codiță. Căruia lumea i-a făcut cândva un bine, iar acum el l-a dat mai departe.
(M i h a e l a A R H I P)