Multă lume scandalizată că unii profesori iau note mici la titularizare. Păi cum se poate să intre asemenea catastrofe în clase, să-i educe pe copiii noştri? Problema este prost pusă, în absenţa cunoaşterii unor detalii decisive. Prin 1997, când am dat prima titularizare, bibliografia pentru un examen de 4 ore era de 40 de pagini. Lua o după-amiază numai s-o citesti. Pregătirea era loterie, pentru că examenul, după 4 ani de facultate, viza cam toată materia. Prin comparaţie, examenele de licenţă (literatură franceză, gramatică franceză şi literatură română în cazul meu) erau parfum. La examenul acela nu m-am descurcat rău, am luat 7,80. N-a fost motiv să fiu mândru, dar nici nu m-a ciufulit prea tare.
A doua a fost prin 2006, în Cluj-Napoca. Decât să mă duc cu căciula în mână la două inspectorate ca să-mi aprobe un transfer, la care îmi dădea voie legea, am preferat calea unei noi titularizări. Am economisit astfel o mulţime de contacte umane greţoase, plus că nu aveam căciulă, n-am nici acum. Pentru aceleaşi patru ceasuri m-am pregătit 2 luni câte 8-10 ore pe zi. Bibliografia era redusă la jumătate, am citit pe îndelete, am fişat, am memorat. Cadoul cel mai mare l-am primit în ziua examenului: 8 ceasuri de aşteptat subiectele, fără apă, într-o zi caniculară. Am ieşit din sală după 12 ceasuri şi nota pe care am primit-o, 9,90, o pun mai mult pe seama rezistenţei fizice excepţionale pe care am avut-o la toate examenele din viaţa mea. Am fost 64 de profesori concurenţi pe 16 posturi, din care 2 titularizabile. Nota mea era a treia. Cineva mi-a sugerat să fac contestaţie, ca să mă titularizez. Ce vorbeşti, i-am zis, aşa ceva n-am să mai prind în toată viaţa mea. Eram ca-n bancul ăla cu tipul care prinde o broască şi aceasta îi spune că, dacă vrea el devine o prinţesă şi-i face viaţa un paradis, dar el o refuză pe motiv că o broască vorbitoare e ceva mult mai mişto. Nota aceea a fost broasca mea vorbitoare.
Un an mai târziu am venit în Turda şi am susţinut a treia titularizare. Puteam să-mi păstrez nota şi să o folosesc în şedinţa publică de distribuire a posturilor, dar deficitul de căciulă persista, aşa că m-am dus din nou la examen. Am fost un singur candidat la patru posturi titularizabile, nici măcar nu mi-am citit teza înainte s-o predau, şi am luat 8,40. A citi o lucrare de 15 pagini exclusiv în limba franceză, pentru care nu am folosit nicio pagină de ciornă, totul scris d’un trait, putea însemna 50 de sutimi din mici erori corectate. Aş fi putut urca nota în 15 minute. N-am avut nevoie de acest exerciţiu, nu mă băteam decât cu mine, şi eram bătut gata dinainte de a intra în sală. Am ales liceul aflat la 5 minute de mers pe jos de acasă, şi n-am plecat nici în ziua de azi din el.
Revenind la titularizări, ştiu cazuri extreme cu oameni inteligenţi şi bine pregătiţi. Cazul cuiva care la prima încercare ia nota 3, la a doua 9,50 si face o carieră frumoasă. Apoi situaţia unui tip fabulos care intră cu 10 la catedră şi după 3 ani, nedorind să-şi dea nici măcar definitivatul, întoarce spatele meseriei şi pleacă să facă altele. Apoi multe, nenumărate cazuri de profesori care vin anual la examen, iau nota 10 şi nu se titularizează nicăieri pentru că nu mai există posturi titularizabile. Ca să devii profesor dai aproximativ 80 de examene, între acestea unele le pici, multe le iei cu 10, altele îţi dau diferite bătăi de cap. Îmi amintesc de un examen de literatură română pe care l-am picat pentru că scriam mic şi n-am ţinut cont de faptul că profesorul, în vârstă de 80 de ani, are un singur ochi, şi acela în spatele unui borcan. Tezele cu scris mic le pica fără să le citească, din oficiu. Am o sumedenie de exemple hilare din astea.
Aşadar, un profesor care nu se titularizează, cu rare excepţii, nu este un dobitoc patentat. În ciuda a ceea ce cred părinţii nemulţumiţi, examenul nu se dă din cele 4 manuale de liceu, ci din aproape toată materia din facultate, plus pedagogie şi metodica predării disciplinei. Cel aflat la catedră trebuie să ştie, cantitativ, cel puţin de 20 de ori mai mult decât predă, pentru a avea vaste orizonturi ştiinţifice. Dacă e pasionat, chestie la care elevii nu au cu ce contribui, pentru că gradul de solicitare venit din partea lor este foarte redus, un profesor ştie de fapt mult mai mult decât tocmai am evaluat. Sigur, nu toţi sunt devoraţi de pasiunea cunoaşterii, dar sunt câţiva. Însă toţi, fără excepţie, au mai avut întâlniri ratate, pentru că un examen picat nu e decât o întâlnire ratată şi nimic mai mult.
Radu Iliescu, profesor, scriitor