Întâi e un ghem în stomac, care se preface într-o uriașă roată zimțată sau un nod în gât. Am mai bine de trei săptămâni în care, inclusiv noaptea, calculez ore, le răsucesc, ca să iasă normele colegilor. În scurtul timp în care adorm, visez excelul ăla nenorocit. Și răscalculez și o iau de la capăt după fiecare informație nouă, după fiecare ”clarificare”. Da, și mie mi-a venit să fug, deși îmi e mai caracteristică lupta ! Pentru că e prea mult!
Apoi, mi s-a făcut rușine, pentru că a pleca acum ar fi o formă perfidă de lașitate. Pentru că le-am promis colegilor mei că voi lupta pentru fiecare oră, pentru fiecare normă, pentru fiecare om și trebuie să cred că voi reuși. Azi am plâns de câteva ori și-s departe de a fi cea mai lacrimogenă persoană.
Am o colegă. Patruzeci și ceva de ani de învățământ, o mână de om, un conglomerat de sensibilitate și rigoare, cu o energie pe care n-aș putea-o egala. Inventatoarea acelui Centru de excelență Matematică în artă și arhitectură, care vă place tuturor mult. Doamna profesoară mai are dreptul, conform Constituției (știți voi, fițuica aia pe care nimeni nu pare să dea doi bani) să predea încă un an înainte de a se retrage către o binemeritată pensie. Conform ministrului cu ”m” mic, colega mea ar trebui scoasă, probabil în șuturi, pe ușa din dos a școlii. Și nu accept, dați-mă afară!
Un alt coleg s-a transferat la noi și-ntr-o altă școală în primăvară. Noi mai avem să-i dăm câteva ore, cealălaltă școală nu. Un profesor cu doctorat, bărbat, își frângea astăzi mâinile, bâlbâindu-se, transfigurat: ”Și eu ce fac acum? A luat altcineva postul meu.”. Iar eu am gândit: și o a treia persoană a luat postul celui care s-a transferat pe-al dumneavoastră, post al căruia a fost luat de o a patra persoană...și tot așa, în cascadă.
O colegă a luat 10 la titularizare, o doamnă deosebită și-un profesionist fără cusur și va lua, dacă va mai prinde ceva, ore la coada ierarhiei. Noi aveam vreo 3 propuse vacante în specializarea dumneaei. Mi-a fost rușine că nu m-am gândit că ar putea să o ajute cea de-a patra, pe care o introdusesem în catedra unei colege titulare. O las vacantă, doamna profesoară, să ne-ajute Dumnezeu să fiți dumneavoastră cea care îi va învăța pe copiii de la Arte civismul și reclamarea drepturilor, făcute cu o reală gândire critică!
Dar cel mai abitir mă strivește roata aia zimțată a gândului care nu mă părăsește de câteva zile: colega noastră din Timiș, doamna învățătoare care, după ce a aflat de la director că nu mai are post și că cel mai apropiat ar fi la zeci de kilometri distanță, a ieșit din biroul directorului, a făcut AVC și a murit!
(Nadia Baloteanu, profesor)