Un teanc de scrisori, o întâlnire pe străzile din Iaşi şi una în Botoşaniul pe care nu şi l-a rupt niciodată din suflet, convorbiri telefonice şi câteva cărţi îmi vor aminti că l-am cunoscut pe
NICOLAE TURTUREANU (TURTĂ)
(25 noiembrie 1941 Iacobeni-Dângeni, Botoşani - 17 iunie 2025, Iaşi)
PLANIFICAREA
În faţa mea, risipite pe masă, aşteaptă câteva foi.
Trebuia să termin planificarea semestrială, luni – 29 septembrie – era termenul limită de predare. Şi uite, astăzi, 26 septembrie, la ora 10, are loc întâlnirea cu scriitorii botoşăneni risipiţi de soartă şi de Dumnezeu pe alte meleaguri. Dacă mă gândesc mai bine, planificarea mai poate aştepta până după–amiază, când mă voi întoarce. În două–trei ore o termin.
Este şi păcat să stai în casă pe o vreme atât de frumoasă „când centrul de prevederi/ meteorologice / anunţă cer veşnic tânăr /vânt bun / şi o temperatură ideală / pentru o perpetuă plimbare…”. De unde mi-or fi bătut la poarta gândurilor aceste versuri? Tic-tacul neobosit al ceasului îmi aduce aminte că este destul de târziu şi că ar trebui să mă grăbesc. Aşa că, deşi eram conştientă că scaunul meu, între scriitorii botoşăneni, nu fusese încă tapiţat, am decis să intru în Sala de lectură a Bibliotecii Judeţene în calitate de discipol.
Un discipol prea zelos, se vede treaba, din moment ce, la 9.45 eram în faţa impozantei clădiri şi, pe afiş, este trecută ora 10.30. M-am aşezat pe una din băncile din faţa Bibliotecii şi am aşteptat cuminte, fără să ştiu ce bucurie îmi va rezerva Destinul, cu câteva ore mai târziu, tot pe banca asta rece care parcă străjuieşte hotarul frigului.
În Sală, mai frig decât afară. Cald s-a făcut doar când am primit afişul cu programul manifestărilor şi, printre numele scriitorilor invitaţi, am văzut un nume care mi-a adus un parfum pierdut acum, din copilăria şi din adolescenţa mea: parfumul cireşilor înfloriţi, parfumul „mugurilor aprinşi”, parfumul unei cărţi mici, aproape albastră, pe care tata, D-zeu să-l ierte, mi-a adus-o când aveam 10 ani. O dată sau de două ori pe lună venea cu diplomatul plin de cărţi şi îl lăsa pe hol. Eu nu aveam niciodată răbdare şi îmi căutam singură bucuria, îi săream apoi în braţe, îl sărutam, iar el zâmbea unui gând nerostit: „Uite, iar am uitat să-ţi spun că am cumpărat nişte cărţi…” Dar eu ştiam că nu este aşa, voia întotdeauna să-mi lase mie bucuria asta. (Câţi copii se mai bucură astăzi când primesc o carte?)
Şi într-o zi, bucuria avea în braţe, printre alte cărţi ale căror titluri nu le mai ţin acum minte, şi o cărticică „aproape albastră”: Nicolae Turtureanu – „Pentru cine exist”. Primul meu gând a fost că autorul (sau editura) a uitat să pună un semn de întrebare în finalul titlului. Gând de copilărie cu parfum de cărţi, la fereastra căreia bătea ora întrebărilor. Şi eu, eu pentru cine exist?
Am trecut peste semnul acela al întrebării şi am citit cartea, ghemuită pe fotoliul din hol, cu diplomatul tatei deschis, alături, uitând de teama că voi fi „prinsă asupra faptului”, şi cu celelalte cărţi rămase pe masă, răvăşite de cea dintâi pornire de curiozitate. Şi m-am întors de multe ori la pagina 28, unde erau patru versuri care aveau să-mi urmărească anii. Purtau titlul de „Semne” şi au şi rămas pentru mine un fel de semne.
Timpul a trecut, cartea a rămas ascunsă în bibliotecă. Au venit ani când mi-a înflorit primul cireş. Şi-atunci, în locul altor cuvinte care ar fi putut fi rostite, îmi veneau în gând doar acestea:
„Pe unde merg doar urma ta răsare
Tipar târziu de-ntoarcere durută…”
Dar cireşul s-a dovedit a fi amar, ca mai toţi primii cireşi înfloriţi în viaţa cuiva. Şi-atunci ştiam că:
„E fiecare pas un semn de întrebare
Necunoscut, necunoscută…”
În vremea anilor de liceu am scris prima poezie şi am trimis-o revistei, pe atunci căutată şi citită de elevi, „Limba şi literatura română”, care mi-a publicat-o. Eram la umbra altor cireşi în floare. Şi-au mai înflorit apoi şi alţii, mai mult sau mai puţin amari, iar eu, cu gândul la versurile acelea, am mai încercat câţiva paşi în „meşteşugul acesta blestemat şi fericit al cuvintelor”, cum spunea Tudor Arghezi.
În timpul facultăţii, cele patru versuri m-au întovărăşit din umbră, scrise pe o foaie ruptă din caietul de română, împăturită, ascunsă între cursuri, într-o carte, într-un buzunar, pe perete… Pe urmă, cărticica aceea albastră a căzut din nou în praf şi în uitare. Nu ştiu nici astăzi de ce a avut atâta putere asupra unui suflet de copil, care se descurca mai bine printre cărţile cu basme.
Cu imaginea cărţii albastre în suflet am primit scriitorii invitaţi care au făcut şi mai frumoasă această sâmbătă de toamnă. Nu ştiam care, din cei ce erau în faţa mea, era „vinovat” de semnele rămase în timp. Doar după ce a fost prezentat şi a citit un poem, mi-am spus că e aşa cum mi-l închipuisem eu pe vremea când nu ştiam nimic despre domnia-sa. Doar că se trezeşte dimineaţa alături de o fericire care îi şopteşte mereu „…sunt eu/ clipa ta de fericire”. Dar pentru mine nu era destul.
Am ieşit din Sală aşteptându-l. Tremuram de frig şi de emoţie, nu ştiu care predomina, dar am găsit curajul să-i spun câteva cuvinte care, bineînţeles, tremurau şi ele, că doar erau ale mele. Şi să-i întind o carte, prima mea carte, a cărei viaţă pornea cumva de la rădăcina unei lecturi de-acum un sfert de veac. Nu ştiu ce a înţeles din ce am spus, eu cred că nu aş fi înţeles mai nimic, dar domnia-sa a înţeles doar ceea ce doream să-i transmit, să spun cu sufletul. S-a aşezat pe banca aceea care străjuia tărâmul frigului şi mi-a spus să stau alături. Am crezut că mi-a pus cerul mâna pe umăr şi, greu cum e, au început a-mi tremura picioarele, aşa că m-am aşezat, ca să nu cad şi să pierd şi bucuria asta, ca pe multe altele pentru care sufletul meu a fost prea slab ca să cheme un comitet de întâmpinare.
Am vorbit câteva minute, mi-a primit cartea, pe care am recunoscut cu cel mai urât scris al meu că „nu ştiu încă pentru cine exist dar ştiu sigur că poezia dvs a fost pentru mine punctul de sprijin”, şi am primit o carte pe care nu ştiu dacă o meritam. Când a prezentat-o scriitorilor din Sala de lectură, autorul a recunoscut că era singurul exemplar pe care îl are asupra domniei-sale. Atunci, pe bancă, cu emoţia care mă copleşea, nu am retrăit decât bucuria cu care primisem prima carte, la titlul căreia voiam să adaug un semn de întrebare. Abia mai târziu, când mi-am liniştit gândurile, mi-am dat seama cât de egoistă am putut să fiu primind cartea de care autorul ar mai fi avut poate nevoie pentru celelalte zile ale manifestărilor, pentru bucuria altora…
Dar e prea târziu acum… Pentru mine toate par prea târzii, până şi întâlnirea aceasta cu cel care mi-a pus un cuvânt în suflet şi m-a urmărit cuvântul acela ani de zile, cu pauze nemeritate de praf şi de uitare. Nu cred că se poate reda în cuvinte ceea ce am trăit eu atunci.
M-am reîntors în Sala de lectură şi am tăcut. Încercam să mă „înşurubez în scaun şi să ascult”, cum a explicat cineva unui tânăr care se rătăcise printre noi: „Vin unii, dau bună-ziua, se înşurubează bine într-un scaun şi ascultă”. Şi se reîntoarce spre doamna cu care discuta înainte de a fi întrerupt. Dar celălalt: „Ce ascultă?” Se întoarce domnul, răbdător: „Vin alţii, dau bună-ziua, se înşurubează bine într-un scaun şi povestesc”. „Ce povestesc?”, nu-i dă răgaz celălalt să se întoarcă la conversaţia întreruptă. „Nu ştiu, că de asta suntem şi noi aici, ca să aflăm.”
De aceea eram şi eu acolo, dar sufletul îmi era pe genunchi, lângă o carte care stătea cuminte, pereche a celei mici şi „aproape albastre” de acasă: Nicolae Turtureanu – „Jurnal post-mortem”, cu câteva cuvinte scrise de autor pe prima pagină.
În drum spre casă aproape că zburam. Dar când am ajuns mi s-a frânt avântul: pe masă mă aştepta un teanc de foi cu planificarea semestrială, care mă „privea” ameninţător: „Ce-ai de gând?”
De cealaltă parte, cartea din mână, care îşi aştepta cuminte rândul.
Şi-atunci m-am gândit, pentru prima dată simplu şi sever în ziua aceea, cred: „Doamne, o carte ca asta mi-a planificat sufletul pentru, deocamdată, un sfert de veac, şi eu să o părăsesc pentru o planificare pe care pot să o fac în două-trei ore din noapte?”
Şi-am început să citesc, ghemuită în fotoliul din hol…
(Mihaela Arhip - "Fiecare nume are omul lui", volumul 1)