Gaberiela Negreanu
Prin anii 80, eram prin nu ştiu ce clasă primară, într-o arșiță greu de străpuns. Tovarășa învăţătoare ne-a trimis acasă cu o oră mai devreme, să ne îmbrăcăm în costumul de pionier şi să venim gloată înapoi la şcoală. Se anunţase vizita unei scriitoare de care oricum nu auzisem neam.
Noi, ieşiţi pe poarta şcolii, bucurie şi ispite cât lumea, mai ales că părinții nu știau de ”recreația” noastră din miez de zi! Pe uliță, de la şosea până în deal, eram o droaie de copii. Am aruncat ghiozdanele, am lăsat rapid uniformele şi am pornit-o cu toţii la scăldat, în apa "cea frumos curgătoare" de la marginea satului... Bălăceală, ţipete, veselie. Cei mai curajoşi băgau mâna sub malul de pământ şi scoteau raci mititei sau, cu ceva noroc, şi vreun peştişor amărât.
Una peste alta, am uitat de scriitoare. Habar nu aveam de oră. Până a strigat unul: ”Băăăă, scriitoarea!”
Nu ştiu cum am luat-o toţi la fugă pe câmp, până în sat, apoi fiecare pe poarta lui. În 10 minute s-a umplut iar drumul: îmbrăcaţi în pionieri, noi, fetele, agăţate de nelipsitele funde albe, cusute de cordeluţa împletită, un bob pe faţă, unul pe dos. Deşi era vară, pe sub fusta neagra de pionier mi-am luat şi pantaloni. Să nu se vadă urmele de baltă, probabil. Pentru că ţin minte pantalonii roşii evazaţi mai ceva decât poveștile și poeziile ce aveau să vină.
Am ajuns la timp la şcoală. Ne-am oprit buluc în spatele clasei (ne adunaseră în clasa cea mai mare) şi priveam năuci cum arată o scriitoare. Ne-a cucerit.
Tovarășa învăţătoare ne-a împărţit cărţile pe care urma să le plătim ulterior, apoi ne-am înşirat cu toţii la rând, să ne dea "otografe".
Scriitoarea era Gabriela Negreanu. Socotind mai târziu prin vârste, frumoasa poetă avea atunci puțin peste 30 de ani. Îi ţin minte parfumul şi privirea verde-arzătoare. Şi vocea. Şi focul din tot ce era ea, cu frumusețea ei năucitoare pentru noi, copiii dintr-un sat românesc în care scriitorii nu prea veneau. Şi fotografia pe care apoi am privit-o ani în şir, cu noi toţi – elevii care lăsaserăm cu atâta jind scăldatul - şi ea. Scriitoarea. Gabriela Negreanu, femeia ale cărei poezii le-am citit pe îndelete vreo 20 de ani mai târziu.
În 1970 a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română a Facultății din București. Timp de cincisprezece ani (între 1970 și 1985) a fost redactor la Editura Albatros. A încetat din viață la 22 octombrie 1995, la București.
Tatăl inginer textilist, director la diverse fabrici de confecţii, mama croitoreasă, având încă două fiice; viitoarea poetă s-a născut la Bucureşti, pe 6 iulie 1947, dar şi-a făcut primele 7 clase la Botoşani, unde a început şi liceul, terminat la Călăraşi, în peregrinările părinţilor. În 1970 a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română a Facultății din București. Timp de cincisprezece ani (între 1970 și 1985) a fost redactor la Editura Albatros.
A încetat din viață la 22 octombrie 1995, la București.
„Simt, aşa, că mi-e rău de parcă aş fi căzut într-un hău, căderea ar fi fără oprire iar eu nici gând să-mi pot veni în fire, aripile sunt la locul lor dar parcă n-aş fi ştiut niciodată să zbor, mă uit în jur şi văd gâzele zburătoare poposind din floare în floare, iar eu, printr-o tristă încercare, parcă-aş fi rămas fără nici o floare, nu ştiu ce se întâmplă dar nu mi-e bine, parcă-aş fi zburat prea departe şi acum nu mă mai pot întoarce la mine…”, scria Gabriela Negreanu în ”Mototol Rostogol”.
Un destin tragic în viață, tulburător în moarte. Gabriela Negreanu face parte din marea poezie feminină a ultimului secol, și nu doar din perspectiva talentului incontestabil, cât mai ales prin felul în care a trăit periculos pe muchia poeziei înalte.