Am auzit prima dată de Constantin Dracsin de la tata. Eu mă frăsuiam să public primele poezii în paginile literare ale ziarului județean „Clopotul”. Era în partea a doua a anilor șaizeci. Urmăream la fiecare final de săptămână acele pagini. Văzându-mă atât de interesat, tata mi-a spus că nu departe de noi, peste pădurea Trestioara, în satul Draxini, este un poet care scrie cu creionul ținut între degetele de la picioare. Fusese nu de mult debutat în paginile culturale ale ziarului de Lucian Valea. Povestea lui Constantin Dracsin, care-și luase ca pseudonim numele satului în care s-a născut și locuia, numele de familie fiind Gugoașă, m-a impresionat. Am tot vrut să-l cunosc. Îi citeam grupajele de poezii publicate în acele pagini, dar și în revistele literare, pe care mi le cumpăram de la chioșcurile de difuzarea presei din Botoșani. Abia în 1973, înainte de a pleca în armată, l-am cunoscut.
Despre el circula o legendă, care se ramifica din gură în gură, în așa fel încât curiozitatea mea a devenit una care m-a apropiat de el pentru a-l cunoaște mai bine, nu din auzite, ci din cele spuse de el. Așa am aflat că nu scria cu degetele de la picioare, ci cu creionul ținut între dinți. Rămăsese fără mâini în urma unei poliomielite pe care o contractase pe la opt ani. Nu a mai putut merge la școală. Și-a completat cunoștințele citind toate cărțile din biblioteca comunală. Și-a făcut apoi propria bibliotecă. Lucian Valea i-a dus saci cu cărți, să fie la curent cu ceea ce se scria la acea vreme. Și-a format, prin acele lecturi, gustul pentru literatură, de unde și primele sale încercări reușite. Până atunci scrisese un fel de povești versificate, până când a fost descoperit și debutat. Debutul lui este legat de existența poetului Lucian Valea, care tocmai ieșise din exilul dărăbănean și se stabilise la Botoșani. Poetul fără mîini devenise un fenomen nu numai local, ci național, odată cu ceea ce Alexei Rudeanu a scris în paginile literar-artistice ale ziarului „Clopotul”, pe atunci condus de Nicolae Cântec. Au ajuns la el și alți scriitori veniți din țară, ca Ioan Alexandru, Laurențiu Ulici, Constantin Noica și alții, care au scris despre „fenomenul Dracsin”. În scurt timp, după aceste importante contacte cu adevărații scriitori, mulți devenindu-i prieteni adevărați, a trecut la poezia spre care și-a urmat calea, cu performanțe demne de invidiat. A debutat la douăzeci și nouă de ani. I-am devenit apropiat, încât, lucrând la Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu”, unde aveam o mașină de scris electrică, i-am dactilografiat majoritatea cărților pe care le-a publicat în timpul vieții. M-am ocupat apoi și de opera lui postumă, atâta cât mi s-a pus la dispoziție. Acum, am aflat, că unul dintre nepoții lui, Aurel Macsim, a scos la iveală tot ce a rămas scris de la Constantin Dracsin, și i le-a donat lui Gheorghe Iavorenciuc, care, prin generozitatea lui și respectul față de memoria lui Constantin Dracsin, a pus la dispoziție un spațiu generos în propriul spațiu dedicat culturii botoșănene.
Am fost foarte apropiat de Constantin Dracsin, îi cunoșteam bucătăria lucrului său neîntrerupt la pupitrul format din masa așezată la geamul casei din Draxini, pe care, pentru a-i deveni mai comodă, avea așezate teancuri de reviste. Acela era Turnul lui de Fildeș. Am aflat cu tristețe că acea casă, îmbibată de amintirea vieții lui, nu mai există. Scria zilnic și nu obosea. Era încântat că o poate face și, mai ales, nu dorea să fie compătimit pentru handicapul său, nu se lamenta niciodată, ci era plin de un optimism care-mi dădea și mie aripi. Desele vizite, împreună cu alți prieteni scriitori din Botoșani, la el acasă, dar și venirea lui la Botoșani, cu regularitate, săptămână de săptămână, au spulberat legendele din jurul lui, devenind un om absolut normal din toate punctele de vedere. Mâinile, pe care le ținea mereu în buzunarele pantalonilor, celor care-l întâlneau pentru prima oară le stârnea o primă impresie nefavorabilă, ca apoi aceasta să se transforme într-o apreciere și o empatie firești. Era extrem de sociabil și dorea să se știe că el este poetul care scrie în acele condiții speciale, pentru el devenite normale, fără să facă din asta un caz special sau să ceară cumva compasiune. Dimpotrivă, era deranjat dacă, prin diverse gesturi, i se amintea că duce cu el acel imens handicap, pe care, mental, el și-l eliminase total. Scria, publica, îi apăreau cărțile la cele mai importante edituri ale vremii. Junimea, Cartea Românească, Eminescu, Albatros. Critica literară scrie despre cărțile lui. Ba chiar, în „Săptămâna”, hebdomadarul insalubru, Eugen Barbu l-a trecut în lista lui de poeți care deranjează prin poezia lui bunul mers al comunismului, fiind aspru apostrofat în presa literară de Traian T. Coșovei. Atitudine care l-a mai liniștit pe poetul Constantin Dracsin, a cărui poezie era de o curățenie ideatică ce nu putea crea leziuni ideologice.
Totul însă s-a schimbat din momentul când fratele lui mai mic, cu care avea o relație specială, de pură prietenie, absolvent de arte plastice la Cluj, a murit într-un accident. Lucrările acestuia, de sculptură, de început, un portret Eminescu, care a vegheat mult timp în curtea poetului, apoi în incinta Bisericii Uspenia din Botoșani, de unde a dispărut fără urmă, precum și două portrete făcute mamei și tatălui, le avea, una în curte, cum am spus, pe un soclu, în fața ferestrei după care se afla masa de lucru a poetului, și celelalte în holul de la intrare, le privea cu admirație aparte, să-l poată încuraja, astfel, pe fratele mai mic să continue într-un domeniu atât de greu și costisitor. Cum vestea morții a venit ca un trăsnet, pe la mijlocul lunii august 1984, neputându-se deplasa la Târgu Mureș, unde urma ca fratele lui, Dumitru, să fie înmormântat, Constantin rămânând singur acasă, a decis să așeze pe hârtie primele linii, primele desene, ca o continuare a lucrului pe care moartea l-a întrerupt în plină putere creatoare. Și de atunci scrisul poeziilor a devenit linie, linia desene, acestea așezându-se pe hârtie, așa cum mi-a mărturisit el, cu ușurință, ca și cum Dumnezeu i-ar fi purtat pixul, nu gura lui în care stătea înăbușit plânsul devenit operă de artă. Nu-și explica decizia de a desena decât astfel, printr-o voință pe care numai Dumnezeu i-a dat-o. Au urmat ani la rând de travaliu intens, pasionat, până a plecat la ceruri la începutul anului 1999, când își pregătea o nouă expoziție personală la Galeriile de Artă „Ștefan Luchian” din Botoșani.
Între timp, cu un an-doi înainte de a muri, în urma unui interviu luat de mine și publicat în „Gazeta de Botoșani”, în care se plângea că nu are una, nu are alta, condiții bune de lucru în apartamentul din Botoșani, în care-și mutase domiciliul și masa de lucru, Gheorghe Iavorenciuc, empatic la astfel de situație, i-a oferit ceea ce-i lipsea. Astfel s-a legat între ei o relație, mai mult decât de prietenie, aproape fraternă. Astfel, pregătind expoziția pentru 15 ianuarie 1999, Gheorghe Iavorenciuc l-a ajutat să organizeze acel eveniment. Pe 7 ianuarie, însă, internat în spital, în urma unor crize, Constantin Dracsin s-a stins. Expoziția a fost vernisată la data stabilită. Eram în America la acea dată. Nu cunosc în amănunt cum au decurs treburile. Acele lucrări, după perioada de expunere la Galeriile de Artă „Ștefan Luchian” și în alte spații publice, au ajuns în păstrarea lui Gheorghe Iavorenciuc, care s-a îngrijit de atunci de ele, în așa fel încât să creeze, pe fondul existent, la el acasă, în Botoșani, o expoziție permanentă, demnă de memoria celui care a fost Constantin Dracsin. Pasiunea acestui Mecena, pot să-i spun așa, având în vedere de cum s-a ocupat de cel puțin doi artiști botoșăneni, Constantin Dracsin și Marcel Mănăstireanu, s-a concretizat printr-un spațiu memorial dedicat artei, în Complexul Muzeal, privat, din incinta casei lui din Botoșani. Este un exemplu de păstrare vie a unei memorii demne de apreciat peste timp.
Cu acest album, în care sunt prezentate 138 de lucrări pe care le are în păstrare, alături de alte documente legate de biografia lui Constantin Dracsin, Gheorghe Iavorenciuc dovedește încă o dată că providența nu a greșit scoțându-i-l în cale lui Constantin Dracsin. Astfel sunt păstrare, din noianul de lucrări de grafică realizate de Constantin Dracsin, de ordinul miilor, poate, împrăștiate peste tot în țară și străinătate, 138 de lucrări, unele dintre ele adevărate capodopere, aș putea spune, prin acuratețea lor, prin tehnica însușită de autorul lor, dar și prin mesajul fiecăreia în parte, ce ține de o estetică pe care numai un talent autentic ca al lui Constantin Dracsin o putea incumba lucrărilor. Reproducerea acestora în acest album omagial, însoțite de interpretările realizate de antologator, cu titluri, unele inspirate, cu idei exprimate într-un limbaj adecvat la efectele astfel create, reprezintă un plus de mitologie dracsiniană, ceea ce amplifică, cred eu, interesul față de opera acestui artist insolit.
Dacă prin ceea ce a creat Constantin Dracsin în grafică pare a fi un miracol, și este un miracol, nu numai ca experiment, ci ca împlinire unică în spațiul artei grafice românești contemporane, miracol, la care nimeni nu s-a gândit până mai ieri, ceea ce a realizat, cu iscusință și pasiune Gheorghe Iavorenciuc, în ceea ce privește interpretarea fiecărei lucrări, căreia, prin titlurile date, i-a atribuit un altfel de înțeles decât numai cel vizual, este, firestc, un alt miracol. Citite, aceste interpretări spontane, aplicate la fiecare imagine, dau o înțelegere imediată actului artistic, poate că altul decât cel sugerat inițial de autor. Evident, esența rămâne în ceea ce a dorit să transmită autorul prin graficele sale decât ceea ce fiecare dintre noi, cei care vizualizăm, o putem face. Experiența de acum, cu mijloacele tehnice la îndemână, poate însemna o modalitate de promovare de moment, dar și o practică pe viitor, însă adevărata interpretare fiind cea pe care doar mintea omului o poate face, așa cum doar mintea omului a creat ceea ce vedem în acest album.