Magda Ursache: Clar de Eminescu

Eminescu nu vrea o țară ca afară, ci una fără fameni, fără pătură superpusă parazită.

Magda Ursache: Clar de Eminescu

Ce multe merg pe dos într-o țară ajunsă în stare de Bardo! Ajungi „vector de diseminare” pentru anume ONG-uri, dacă vorbești (ca Ilie Șerbănescu) despre România-colonie sau despre slugile directivelor de la Bruxelles. Îndemn la simplitate al lui Ernest Bernea (Ed. Vremea, București, 2006) n-ar mai fi de luat în seamă: „Omul este o existență care își poartă frumusețile cu luptă. De aceea viața sa este atât de frumoasă și atât de dramatică”.

A ajuns din nou nebunie să gândești cu mintea ta, „pe cont propriu” și să te opui disciplinării doctrinei, cum a făcut Silviu Dragomir? A trăit, până a intrat în moarte, într-un spațiu de 14 metri patrați. A scris peste o sută de caiete, știind bine (dar și nevrând) că nu vor fi tipărite (v. Nebunia de a gândi cu mintea ta, Humanitas, 2016).

Din păcate, nu traversăm vremi de meditație, de contemplare, ci de acțiune nefastă a precupeților de școală nouă. Oportunismul, ajuns la cub, țintește succese sociale și le obține. Ceilalți, nesupușii, sunt etichetați „înguști”. Înguști la minte dacă nu vor uitată istoria cu suferințele ei? Cad statui: la Oradea, statuia lui Mihai Viteazul. La Turda, statuia lui Avram Iancu. Primarul Boc nu mai vrea Crucea Eroilor, ridicată în 1997, în memoria oponenților regimului de ocupație austriacă. În loc de, își dorește să  pună accent pe bustul împărătesei Sissi.

E o solidaritate a identității naționale pe care n-aș vrea s-o pierdem. Și mai e o solidaritate: a suferinței naționale. Am fost aleși, ca popor, să suferim, să fim martirizați. Experimentul Pitești a avut loc în România, niciunde în altă parte, nici chiar în URSS, zice Soljenițîn.

Să nu fi moștenit românii gena libertății? O pildă care probează contrariul. Savantul Gr. T. Popa a avut noroc să nu moară închis. În ’47, din cauze știute și declarate, ca opozant la regimul Groza, a fost chemat la ministrul de Interne, zbirul Teohari Georgescu. A refuzat. La jumătate de oră, jandarmi înarmați au venit să-l ridice. Toți studenții Facultății de Medicină l-au apărat, la fel câțiva profesori: Burghele și Mezincescu, primii. Trupele s-au retras. În ’48, a fost exclus din Academie, a murit în iulie același an, dar acasă. Decanul N. Lupu, cu ochii la stema RPR, a interzis ceremonia în Universitate. Familia a fost scoasă din locuința avută în incinta Facultății.

Dar câți dintre cei rămași neînchiși n-au fost marginalizați, considerați paria de putere, ca slavistul Petru Caraman? Cred că josnicii cei mai josnici au fost cei vânduți sovieticilor, fără frică de Dumnezeu, dar cu frică de Stalin. Gena au moștenit-o urmașii lor, neomarxiști.

Cruce purtată (de Virgil Maxim) a fost purtată și după ‘89 de aceiași. Gheorghe Caraza a urcat o Golgotă cu spini pe frunte, „fără cele 14 popasuri ale lui Iisus”, cum scrie în Aiud însângerat, carte apărută prin efortul lui Adrian Alui Gheorghe (Ed. Conta, 2010, cu postfața lui Petru Ursache). Inchiziția roșie a trecut prin închisori și prin lagăre unu din patru locuitori ai țării. Petru Ursache a avut obsesia acestui masacru. Nici pe mine nu mă lasă în pace trecutul ăsta. Ce l-a îngrozit pe Caraza, om prob, cu 21 de ani de pușcărie și cu doi de D. O. (domiciliu forțat)? Faptul că Gh. Crăciun, călăul de la Aiud pe vremea „reeducării” 1960-1964, a dat, în „Jurnalul național”, un interviu unde se prezenta „de o moralitate ireproșabilă”, așa cum scrie eroul național Caraza în istoria sa, Aiud însângerat.

Probitas - calitatea de curaj sufletesc și trupesc – nu mai interesează. Ororile pușcăriilor comuniste nu mai cutremură. „Nu-s estetice”, strîmba din nas o filosoafă. Cel mai vizat, și atunci, și acum, e patriotismul luminat, patriotismul firesc, ținut în frâu de ultimul dictator (sper că ultim, deși am îndoieli mari), ca să nu dea cumva pe de lături, spre dreapta.

Spune C.D. Zeletin că „un om de cultură și în special de reflexie are un apetit mai mare față de trecut.” Ca Eminescu, spune tot doctorul Zeletin, „arzător pentru cele mai înalte și drastic pentru mizeria de obște și pentru micimea sufletească”. Cum altfel? Vorba lui Eminescu gazetarul (M.s.s. 2269, f. 20): „...pentru o minte mare totu-i problem; iar pentru 75 de dramuri de creier totu-i sigur”.

N-a fost destul ocărât Eminescu în al său secol că prea lua totul în serios? Și atunci, ca și acum, era periculos să-ți etalezi convingerile personale privind chestiuni delicate. Ce nu plăcea lui Petre Carp la Eminescu? Ideile personale prea inflexibile, ideea națională prea apăsată, polemicile cu conservatorii (care-l plăteau la „Timpul”, iar el le critica ideile politice greșite). Cum să accepte Eminescu o alianță a junimiștilor Maiorescu și Carp cu Brătianu? NU, a strigat Eminescu. Conservatorii trebuie să reacționeze contra unui calp „progres” liberal.

Ce îl mai indigna pe Carp? Ideea de suveranitate în politica externă , (nesuferită, azi,  ministrului Justiției, C. Predoiu, cum scrie presa). Societatea Carpații îi deranja pe austrieci, ca și Doina cu „de la Nistru pân’ la Tisa”. Identitatea are rădăcini creștinești adânci la români. La fel, omenia. Cât despre religie, așa-zisul ateu Eminescu (câtă prostie să susții așa ceva!; Papa Ioan Paul al II-lea, preabunul, a recitat Rugăciune de Mihai Eminescu în Piazza San Pietro din Roma, în românește, în 1999) ar fi vrut ca regele Carol I să treacă la ortodoxie, nu poporul la papistași.

Cu cât ai mai mare aversiune față de național, cu atât ești mai apreciat în vremile noastre tulburi. Marxismul frankfurtian a cerut aversiune față de nat și națiune. „Stafia” din Manifestul comunist e acum corectitudinea politică, patologică de-a dreptul. Utopia internaționalismului proletar, cu proletarii uniți peste granițe, a reapărut ca utopie a globalizării. De ce ne-am opune fericirii de a ne încălzi/ răcori cum vor alții, de a ne lumina cum vor alții, de a mânca așa cum vor alții? Vom consuma lumină globală, hrană globală, apă globală! Totu-i să ne vindecăm urgent de tradiție, ortodoxie, de limba  nativă, că nu-s corecte politic. Antieuropeniștii sunt declarați naționaliști reacționari. Dar reacționar nu înseamnă - mă repet, că trebuie - cel care reacționează? Maniheismul luptei de clasă a revenit în forță, cu un amendament: acum majoritatea e rea, minoritatea e bună.

Mi se transmite și mie („Pleacă de acolo! - de la reviste cu amprentă națională - că altfel...”. Altfel ce? Pentru mine nu există altă scară socială decât scara bibliotecii, și ea cu ușa închisă mult timp de virusul bizar.

Nu sunt negați bărbații secolului al XX-lea, ca Stere și Iorga, așa cum notează Cornel Ungureanu, care au avut „traseu regal”? Traseu sfârșit în moarte cruntă pentru Iorga, ucis sălbatic. Cât despre Stere, Zigu Ornea l-a împins în umbra „iluminatului” Gherea. Și aici trebuie să-l citez pe Aurel C. Popovici (Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne, 1910, lucrare republicată de Editura SENS, 2020): „Căci politica e treabă de tată, nu de mamă. Treabă de bărbați, nu de muieri. Patriotismul luminat e bărbăție înțeleaptă. Demagogia-i muieret, când Xantipa, când cocotă, cu istericale.” „Femeia – măr de ceartă”, ar fi reacționat Eminescu. Contrar lui A.C. Popovici, feminiștii convinși aflați în capul trebii vor musai pe cineva de genul feminin președinte: Ghorghiu? Kovesi? Firea? Poate și Esca. Mungiu? Piesa de teatru Evangheliștii corespunde, îi dovedește potențialul de a rescrie în batjocură Noul Testament. Cât privește „eliberarea sexuală”, indicația este: „Citiți Sade, nu Sadoveanu!”.

În primă fază postsocialistă, a fost simplu să iei agheasmă-n gură și să-ți cauți vreun preot în familie, măcar cumătru, dacă nu rudă de sânge. Sau vreun deținut politic la Canal. Nici măcar Raportorul contra comunismului (era să scriu Rapaport, atât e de absurd acest raport comandat de Băsescu-Petrov) n-a avut tătâne kominternist, nici mătuși ilegaliste; ba chiar s-a declarat comunistofob la secret. Acum e și mai simplu: parvii hulind Biserica și catedrala ei, pe preoți, pe martirii gherlelor. Iar golul etic al guvernanților crește și crește. De ținut minte: În Ferma animalelor de Orwell, animalele care i-au contestat pe porci și au pus laba pe putere au ajuns și ele porci. Or, sunt indicii că nu s-a schimbat nici miezul, nici coaja lucrurilor. Nici în secolul ce trecu, nici în cel abia început.

În ce-i privește pe intelocrații noștri, fie ei idealiști ofensivi ori sceptici ofensivi, nimeni n-ar trebui să scrie laude pentru puterea politică pesedistă, liberală, udemeristă și câte or mai fi. Cu atât mai mult cu cât, așa cum vede publicistul Ion Andreiță cu ochiul liber, „proletcultul își arată din nou capul și nasul”, iar stalinismul își arată din nou „ghiarii și dinții”, cum cerea  cincizecistul Iosif Chișinevski, călăul unei culturi căreia nu-i știa limba.

Nu sunt ideile lui Eminescu mai bune decât ale guvernanților actuali? Ba bine că nu. Cine poate fi convins de patriotismul emfatic (până la ridicol) al  liberalului Batistuță și de datoria sa „patriotică” de a propăși? Când îl aud, îl aud pe Cațavencu: „voiu progresul cu orice preț.” Ce să mai zic de liberalismul lui Don Juan al femeilor de la APACA, poreclit Trahee mică, declarând industria un morman de fiare vechi? Din acest morman, vândut la propriu ca fier vechi, s-au îmbogățit capitaliștii de școală nouă. Distrugerea Roman a început-o, cu ciocanu-n mână, în siajul lui Iliescu, purtând secera-n stânga.

Eminescu nu vrea o țară ca afară, ci una fără fameni, fără pătură superpusă parazită. Nu vrea o Românie fără diamantele lipsă ale Coroanei: Transilvania, Bucovina, Basarabia, Ținutul Herța și altele, și altele. Nu acceptă nici Dualismul. Vrea acordarea cetățeniei evreilor individual, nu în massă, cum au cerut Puterile Europene, la schimb cu independența țării. Nu place acest clar de Eminescu, atât de incorect politic. Cu atât mai puțin soluția sa: muncă-echitate- adevăr. Cui nu place „buna gospodărire bătrânească”, așa cum scrie în „Curierul de Iași”? Celor care risipesc aiurea banul public. Corupția e plantă carnivoră, mereu vie, cu tulpini vii și rezistente.

Mai potoliți-l pe Eminescu! Ce atâta mitizare? Să-l reajustăm, eventual să-l rescriem  și să reașezăm ierarhiile. I.P. Culianu a și găsit înlocuitorul în... Macedonski: „măsura intoleranței intelighenției noastre de baltă e dată de cazul lui Macedonski, ostracizat și exilat pentru că a avut neghiobia de a da o judecată de bun simț asupra Poetului cu majusculă” (Studii literare II. Soarele și luna. Otrăvurile admirației, Ed. Polirom, 2009).  Iată epigrama bunsimțistului Macedonski: „Un X, pretins poet, acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum. /L-aș plânge, dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun;/Căci până ieri a fost năuc/ Și nu e azi decât nebun!”.

Ia să utilizăm minuscula pentru Poetul Eminescu, icoană doar pentru bețivi, bolnavi mental, ratați. Primul Ratat (aici hermeneutul cere majusculă) este el, Eminescu: „un Eminescu foarte mic, un om grosolan și impulsiv, pasional, libidinos”. Pe deasupra, „erotoman și ambiguu sexual”. Mintea lui  de psihopat (dar așa-zis influencer „contaminant”, cu putere de fascinație peste secolul său) a dus la fascism, legionarism și de acolo la ceaușism. Atacurile lui Culianu la Eminescu s-au produs în vara lui 1989. Ideologia politically correct cerea rezervă față de valorile etnice. Resentimentar față de deșertul cultural românesc, Culianu se rostea disprețuitor privind „valorile ancestrale ale românilor și ale beduinilor deopotrivă, ospitalitatea, generozitatea”. Beduini? Se spune că beduinii văd de două ori mai departe decât alți oameni, de unde sintagma „privire de beduin”.

„Dilema” nr. 265/1998 și-a propus ferm să demitizeze mitul poetului național. Minoră miză, în opinia mea. La 150 de ani de la nașterea lui Eminescu, în 2000, H.-R. Patapievici a făcut anunțul: „steaua lui Eminescu a apus”. E vechi, domnule, noi suntem mai noi!

Trebuia, în fine, țintit în „inima canonului național”, așa cum formulează Theodor Codreanu. Cum reacționează eseistul la etichete ca „reacționar” și „antiprogresist”? Ingenios, chapeau bas! Ce să-ți mai bați gura de-a surda în dialog cu orbitorii noștri contemporani: „mai profitabil ne este a transforma „defectul” în suprema calitate, de o actualitate stringentă, acum și pe viitor. ” (v. Șansa de a fi reacționar, vol. Polemici incorecte politic, Ed. Rafet, 2000, pag. 69).

Țin minte că, citindu-l pe Th. Codreanu, Petru Ursache mi-a spus, cu un zâmbet:„Ce-i rău să fii puțintel reacționar?” Și a continuat, fără zâmbet: „Nu-i literatura mare reacționară? Nu sunt Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe reacționari? La noi, Eminescu, Coșbuc, Goga, Blaga, Vintilă Horia, Rebreanu, Preda... Stânjenesc, prin slova lor, progresul?”. Și Theodor Codreanu a conchis , la pag. 72 a polemicilor sale, evaluate de el însuși, autoironic, incorecte politic: „Așadar avem nevoie de reacționari ca Eminescu așa cum avem nevoie de aer”.

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

"A nu mai fi român?"

Duminică, 19 Martie 2017
1871

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

S-a stins un fost primar din Botoșani. ”Un exemplu remarcabil pentru toți cei din jur” (Foto)

Vineri, 19 Aprilie 2024
944

Liberalul Costel Șoptică a transmis un mesaj de condoleanțe, alăturând deopotrivă cuvinte de apreciere pentru un ”brav coleg atât de valoros și dedicat oamenilor”.Ioa...

Hermannstadt - FC Botoșani 1-1! Ghinion teribil: pierdem două puncte în prelungiri

Vineri, 19 Aprilie 2024
285

FC Botoșani a reușit să obțină doar un punct în disputa cu Hermannstadt, din deplasare. Trupa lui Bogdan Andone a ajuns la șapte victorii în cinci meciuri de playout, dar păstrează șanse s...

Șapte firme se „bat” pentru proiectarea și execuția noului pod de la Zvoriștea, care face legătura între Suceava și Dorohoi!

Vineri, 19 Aprilie 2024
249

Șapte antreprenori și-au manifestat interesul pentru proiectarea și execuția unui nou pod în locul celui existent pe DN 29A, km 22+859, Zvoriștea, județul Suceava, după expirarea termenul...