MAGDA URSACHE
Am adăugat semnul întrebării la titlul articolului-pamflet al lui Mircea Eliade, din Oceanografie (1934), potrivit – cred - pentru un text care vrea să pună multe puncte pe i, riscând să fiu etichetată „mătuşă patriotică” (sintagma lui Andrei Pleşu).
Pare că istoria îşi trage din nou secvenţele la xerox, privind ceea ce Dan Culcer numeşte lepădarea de sine. Aşa cum se văd lucrurile, la originea globalizării stă internaţionalismul proletar. Ca babă anticomunistă ce mă aflu, ştiu bine că, după „eliberare”, în perioada Dej-Pauker, ca să fii „pe linie”, trebuia să te declari: „Nu sunt român, sunt comunist internaţionalist”, proletarii fiind transetnici. Lucreţiu Pătrăşcanu a apărut în Tribunalul poporului, la proces, fără un picior, amputat după tortură cruntă şi a fost ucis intra muros, pentru că s-a vrut întâi român şi apoi comunist. În memoriile Lenei Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile în închisorile din România (Ed. Humanitas, 1922), autoarea l-a întrebat pe generalul Anton Marin de ce a fost puşcărizat. Şi aviatorul, erou de război, i-a răspuns: „De ce? Fiindcă sunt român! Chiar numai pentru asta.”
Eu am mai apucat în liceu istoria lui Roller, nu a românilor. După ce Marile Puteri n-au recunoscut cobeligeranţa României, istoria noastră a fost călcată de tancurile sovietice. Un strat de ipsos acoperea figura lui Alexandru cel Bun, a lui Neagoe Basarab, a lui Vasile Lupu, a lui Carol I, de pe frontispiciul Atheneului. Frescele cu scene din istoria naţională au fost răzuite, statui de mari oameni politici – răsturnate. La Iaşi, Piaţa Unirii devenise Piaţa Malinovski, iar bulevardul Carol I – 23 August.
La Sighet, murea, într-o baltă de sânge, istoricul Gh. I. Brătianu. Vai de ţara care îşi omoară istoricii şi poeţii, spunea un personaj al meu din Rău de România.
A trebuit să treacă grămadă de vreme (rea, rea, rea), până să iasă din şcoli manualul lui Roller. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, de C. Giurescu şi de C.C. Giurescu, a apărut abia-abia, în 1976, la ed. Albatros. Iar noi îi lăsăm pe rollerii II, cum îi numeşte Paul Goma, să ne spună că istoria naţională e un fals, naţiunile fiind deja intrate în metastază. Lucian Boia s-a şi întrebat, negru pe alb: „Mai sunt românii o naţiune?”
În şcoala anilor cincizeci, am fi aflat mai multe despre URSS decât despre România dacă bunii profesori s-ar fi lăsat diriguiţi de Mihai Roller. Prin anii '64 - '80 s-a întâmplat o revenire, am ieşit (sau am avut impresia) de sub steaua în cinci colţi a Kremlinului, re-căpătând dreptul de a fi numiţi români, trăitori în România (numele ţării era evitat, vorbindu-se de Republica Populară). În urâţii ani '80, s-a întâmplat o exacerbare a ceea ce s-a numit naţional – ceauşism, deşi, după mine, formularea e un paradox postsocialist, deoarece naţional e antonimul vocabulei internaţional, proletar sau de alt fel. Cuvântul naţionalism, şi mă refer la cel curat, sincer, derivat din conceptul de naţiune, aşa cum îl defineşte Enciclopedia Britanică, presupune loialitate faţă de statul – naţiune şi nu faţă de un „Comandant Suprem”, numească-se el Ceauşescu sau altfel. Naţionalismul nu-i numai violent, demagogic sau conservator, după cum politica naţională nu e doctrină nefastă, rasistă, extremistă, cu nuanţe de gri fascist ori de verde legionar, cum o vede Alexandru Florian.
Cât despre explozia din '89, cei care au ieşit în stradă pentru sacrificiul suprem („Vom muri şi vom fi liberi!”) au făcut-o din uitare de sinele „îngust” (Noica), mărunt, egoist, atent exclusiv la interesul individual sau de gaşcă.
Imediat după '89, s-a început marea săpătură, cât a canalului Dunăre-Marea Neagră, la „cultul eroilor” (Carlyle), al martirilor, al rezistenţei la comunism. Impostorii politici de vârf nu şi-au dorit defel o comunitate identitară ascultând de un cod etic, dimpotrivă, de vreme ce au vrut să se şteargă din memorie victimele utopiei roşii; utopie care a făcut istorie sângeroasă,poate cea mai sângeroasă. Se vorbeşte elevilor, de pildă, despre rezistenţa anticomunistă din comuna argeşeană Nucşoara, 1949-'58, unde partizanii au avut sprijinul sătenilor? Pentru un miliţian ucis, erau arestaţi şi anchetaţi 10 ţărani nevinovaţi. Dacă ne-am cunoaşte cu adevărat trecutul, n-am spune că avem unul ruşinos.Ruşine este să afirmi aşa ceva,din rea voinţă sau din ignoranţă
Vă amintiţi? Corneliu Coposu a fost atacat mizerabil în presă, sub lozinca fesenistă „Boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi.” După vizita lui Charles de Gaulle în România, Ceauşescu urma să plece în Franţa. Pacepa l-a contactat pe Coposu (17 ani în puşcăriile comuniste), să liniştească exilul, ca nu cumva să protesteze. I s-a oferit un paşaport pentru Paris. Dar Corneliu Coposu, trecut prin înscenarea de la Tămădău, a refuzat compromisul. Câţi ca el?
A apărut recent reeditarea unui eseu inconfortabil semnat de N. Breban, O istorie dramatică a prezentului. Ce se întâmplă în mai mult-ca-prezent mie mi se pare chiar tragic. Rolerii II susură în urechea lui Clio că n-ar avea nevoie de documente, dar fără ele nu există istorie. Clio, lasă-te de ştiinţă, tu nu eşti decît o frumoasă poveste, cea mai frumoasă! Numai că tăcerea arhivelor, închiderea, înstrăinarea lor nu-i altceva decât moartea memoriei. Istoria trebuie corect înţeleasă, corect însemnând adevărat, pe cât posibil. Or, trecutul este inconsistent reprezentant postsocialist sau falsificat de-a dreptul. Dacă nu privim înapoi cu orbire, spre a formula ca Dan C. Mihăilescu, vedem că se mistifică adevărul istoric la fel cum s-a procedat în regimul comunist, dar cu alte ţinte: sat global, cultură globală. Vrem să spunem adio diferenţei etnice, sub imperiul mondializării? După un proiect „curajos”, istoria trebuie „să stimuleze asumarea culturalităţii şi multiperspectivităţii”(sic!), numindu-se Educaţie socială, nu altfel.
Matei Vişniec scrie despre senzaţia de elasticitate când păşeşti peste cadavre. Se vorbeşte de blândeţe, de milă, de iertare când e vorba despre călăi, despre torţionari, chiar dacă nu şi-au conştientizat greşelile, nu şi-au cerut iertare. Nu l-a auzit nimeni căindu-se nici pe Drăghici (înainte de a se autoexila din vila de pe strada Sofia în Ungaria, după '89, ca „persecutat politic”), nici pe alt monstru, Nicolschi, care, intervievat, a răspuns cu cinism: „Se gândea cineva că va fi '89?”
Raportul (final?) Tismăneanu minimalizează oroarea terorii dej-paukeriste, punând accent pe „lătrăii ideologici” ai „Cârmaciului”, ironizaţi ca ceauşişti. A rămas act fără consecinţe penale, deci o condamnare de formă fără fond.
În „Adevărul” din 21 ian. 2006, Marius Oprea declara că Institutul de Investigare a Crimelor Comuniste în România a trimis plângeri în legătură cu 400 de persoane criminale. În instanţă n-a ajuns nici un dosar. Ce-i rău că arheologul Oprea a optat, în cazul crimelor,pentru document şi nu pentru interpretare? A fost acuzat de necrologie. Şi de ce crede Rodica Palade că săpăturile de la Sighet, pentru osemintele lui Iuliu Maniu, au fost „act blasfemiatoriu”, nu creştinesc? Martirii să nu aibă drept de mausoleu, ca Ana Pauker, ci de groapă comună? Casa lui Iuliu Maniu, de trei ori premier al României, stă să se dărâme din lipsă de fonduri (pentru gondole n-au lipsit banii ). Când a murit Maniu, la Sighet, în 5 febr. '53, comandantul închisorii a anunţat telefonic la Bucureşti: „S-a stins lumina în celula 3!” Re-repet: lumina se stinsese în ţara întreagă, devenită celulă, zarcă pentru nealiniaţii la doctrină. Propaganda avea voce unanimă, aşadar anonimă. Eram mânaţi să nu mai avem idealuri naţionale, aşadar marii unionişti au fost ucişi în puşcării.
Ion Mihalache a murit în închisoarea de la Râmnicu Sărat, după ce orbise. Tinerii ştiu oare de dosarele cu panglică neagră, trimise de la Bucureşti la Râmnicu Sărat? Panglica însemna ordin de exterminare. Nici cei paralizaţi nu scăpau de ciomag: îi băteau în paturi.
Doi preşedinţi ai Academiei au murit la Sighet. Au fost îngropaţi goi, fără lumânare, fără cruce. Şi câţi n-au fost acuzaţi de „crime contra umanităţii!”
Comisia Tismăneanu – Apostatul (cum l-a numit Petru Ursache, în presă: „Un fiu de nomenclaturist condamnă comunismul?”) a dat Raportul, s-a bifat în Parlament, în 18 dec. 2006, că a fost regim criminal, dar fără criminali de adus în Justiţie.
Mircea Vulcănescu, mort martiric a rămas sub sentinţa „criminal de război”. Şi cât s-a zbătut familia lui Pamfil Şeicaru, condamnat la moarte în contumacie, să anuleze sentinţa Tribunalului poporului!
Închisoarea , „o Golgotă românească” după Părintele Calciu, a fost acceptată cu tărie morală. „O dă-ne tărie, Sfântă Marie!”, aşa se roagă Mihai Eminescu la „Maica durerilor”. Tot el îi spunea lui Gheorghe Panu: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu e nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri.”
„Nu sunt român deoarece sunt european,” se tot aude. Ba nu. Eminescu – repet a câta oară – a afirmat cum trebuie: „european, dar româneşte,” de unde şi negarea lui ciclică. „Teama de Eminescu, scria Tudor Cristea, în „Litere”, e teama de seriozitate şi de adevăr.”
Magda URSACHE (Material complet în publicația Asymetria.org)