Întâmplarea se petrece în microbuzul care se pregătește să plece spre Botoșani, din Autogara Suceava. Pe banchete, vreo 6-7 oameni. Zi de duminică și sporovaială liniștită, întreruptă când și când de câte un nou călător. Lângă microbuz, un țigan în căruț cu rotile. Poartă vestă reflectorizantă. Din picioare i-au mai rămas doi butuci agățati de trunchi. Privirile trecătorilor se feresc de priveliștea chinuitoare a jumătății de om. I se aude glasul hâtru.
-Dom’ șofer, ia-mă, bre, până la Botoșani, hai, nu mai fă și mata atâtea… Doar nu mă lași, bre, aici!
Șoferul, un tânăr cu bun simț, îi tot repeta că nu are loc în mașină, când lângă mașină poposește, gâfâind zgomotos, un băiat cu o planșă imensă.
-Doar nu te gândești să urci cu asta în mașină!, se îngrozeste șoferul.
-Stai liniștit, domnule! Intră, am mai dus una săptămâna trecută!
Sporovăiala capătă un aer vesel. Băiatul se grăbește să demonstreze că are dreptate. Și are! Planșa, dintr-un material plasticat, are vreo 2 metri lungime și peste un metru lățime, și îl reprezinta pe… Iisus Hristos. Băiatul e vesel și încrezător. Îl așază pe Iisus desupra călătorilor, sprijinit de o parte și de alta în spațiile destinate bagajelor.
-Iaca, să nu mai zicem că Dumnezeu nu e deasupra nostră!, glumește un bătrân și chiar își face apoi, cu seriozitate, o cruce.
-Bre! Nu mă lăsa, bre, că doar tot un loc îmi dai, nu mai multe! Glasul țiganului nu e plângăcios, dar nici stăruitor, și se îndreaptă de data asta către tanarul responsabil cu biletele. Sătul de insistențe, tânărul îi promite că îl urcă în mașină.
-Apăi, hai! Ia-mă în brațe, pune-mă pe scaun și căruțul îl urci prin spate.
Tânărul se conformează. Țiganul pe scaun, căruțul în spate.
În urmatoarele două minute, jumătate din călători coboară din mașină, ținându-și respirația. Patru doamne sunt decise să renunțe, interesându-se deja de o altă cursă către Botoșani.
Vine șoferul, gata de plecare.
-În două minute pornim, strigă șoferul către cei care coborâseră.
-Păi nu mai urcă, nu vedeți că au coborât din cauza mirosului?, spune încet o țărancă așezată pe scaunul din față. Iaca, țiganul ista…
Mofturi de cucoane, își zice șoferul și urcă pe ușa călătorilor, să vadă ce și cum. Nu rezistă mult. Coboară. Mirosul nu vine de la țigan, ci de la căruțul cu rotile. Mai bine spus, de la pătura pe care țiganul fără picioare urinează de săptămâni întregi sau Dumnezeu știe când și cum.
-Nu poți, domnule, e ca în WC aici, spune din nou țăranca și vocile călătorilor încep să se amestece, unele mai încete, altele cu vehemență.
Deasupra tuturor, Iisus privește… Dar nimeni nu mai privește în sus.
-Să mă ierte Dumnezeu, țigane! Nu pot, dacă pentru mata îmi pierd călătorii, nu pot! Trebuie să te dau jos…
-Dom’ sofer! Cum, bre? Mă lași aici?
-Hai, jos, dăm și căruțul jos și gata! Nu am cum, bre, nu pot pierde călători din cauza ta!
Căruțul-WC este dat din nou jos. Țiganul asemenea, și pus înapoi pe căruț. Doamnele mai stau vreo două minute pe lângă mașină, până se mai aerisește. Apoi urcă, multumite că traiesc într-o tara civilizată.
Țăranca își face cruce.
-Să mă ierte Dumnezeu, nu pot eu să judec treaba asta! Ce să fac?...
Mașina pornește. La iesirea din autogară, țiganul salută, cu zâmbetul cât fața. Nimeni nu are curaj să îl priveasca. Superstiție, poate…
Sunt multe situații în care viața ne dă lecții de acest fel. Și nu le acceptăm. În schimb, în fiecare zi acceptăm oameni întregi la trup care îşi mutilează sufletul. Oameni cu mintea întreagă, dar chinuită de angoase, de ură, încrâncenaţi până şi impotriva propriilor copii sau părinţi. Acceptăm omul rău ca produs al durerii, al sărăciei, al pustiului dinlăuntru. Pentru că e frumos la exterior, pentru că nu miroase a viață grea, chinuită...
