Atunci când şcoala şi familia aruncă una asupra alteia vina lipsei de educaţie, în loc să dea dovadă de respect reciproc, de încredere şi sinceritate şi să colaboreze în procesul educaţional, asumându-şi ambele vina eşecului şi meritul reuşitei...
Atunci când nu mai există nicio autoritate morală care să se bazeze în demersul ei, oricare ar fi acela, nu doar pe drepturi, ci şi pe îndatoriri, nu doar pe recompense, ci şi pe sancţiuni...
Atunci când empatia faţă de celălalt este într-un continuu regres şi a fi cel mai bun vizează aparenţa, nu esenţa, şi demnitatea devine în mod greşit sinonimă cu puterea ...
Atunci când verbul „a citi” nu mai este conjugat decât de foarte puţini şi devine un criteriu de departajare, nu în vederea acceptării într-o elită, ci în vederea respingerii dintr-o colectivitate, a marginalizării ...
Atunci, ne uimim în faţa fenomenului numit bullying, pe care îl analizăm în detaliu, îl trimitem la psiholog, îl stigmatizăm cu o expresie de dezgust în cuvinte şi comportament, îl scoatem la rampă în ştiri de senzaţie care aduc rating, coordonăm proiecte educaţionale care vizează efectele lui, dar foarte puţini sunt cei care vorbesc deschis despre el şi mai puţini sunt aceia care luptă cu adevărat împotriva lui, o luptă inegală, fenomenul fiind complex, versatil, agresiv.
„Pentru a fi considerat bullying, comportamentul trebuie să fie agresiv şi să includă un dezechilibru al puterii şi repetarea. Dezechilibrul puterii este valabil acelei persoane care se agaţă de puterea fizică, de accesul la informaţii considerate ca fiind jenante despre ceilalţi sau de popularitate, în scopul de a controla sau de a le face rău altora. Motivele din spatele acestor acţiuni, fie că sunt conştientizate sau nu, pot fi adânc înrădăcinate în propria dezvoltare psihică”, defineşte acest fenomen psihologul şi psihoterapeutul Erna Constantin.
Acest comportament se întâlneşte în rândul copiilor de vârstă şcolară. Dar sunt şi cazuri când fenomenul poate fi întâlnit la vârsta adultă.
Cât de deviată de la normalitate trebuie să îţi fie percepţia faţă de tine însuţi, în primul rând, şi mai apoi faţă de ceilalţi, dacă eşti adult şi recurgi la comportament agresiv faţă de un copil sau faţă de un alt adult, ca să îl umileşti şi să guşti senzaţia de... De ce?
Când un copil sensibil, respectat şi apreciat pentru sinceritatea şi efortul depus ca să termine cu medie bună un liceu de artă şi ca să îşi împlinească visul dintotdeauna de a reuşi la o facultate de profil, te caută după un semestru de la împlinirea acestui vis şi îţi spune: „Doamna dirigintă, eu vreau să renunţ la facultate, nu mai pot continua...” şi vocea lui se frânge ca să înăbuşe lacrimile, şi privirea lui caută în jos, şi degetele lui frământă tulpina fragilă a unui trandafir pe care a uitat de ce îl ţine în mână, te gândeşti la eventuale probleme în familie, la o primă sesiune ratată. Şi, brusc, te simţi mai fragil decât el în faţa motivului pe care ţi-l mărturiseşte, timid, pe o foaie de hârtie, în timpul unei ore la care a rămas cu tine, în fosta lui clasă, unde alţi copii te ascultă şi încearcă să îşi descopere şi să îşi împlinească visul. Aşa cum a făcut şi el 12 ani.
Admis la o facultate de arte, profil Sculptură, despre care a citit că „are misiunea de a forma specialişti artişti plastici sau teoreticieni care să participe creator la viaţa culturală contemporană şi la circulaţia valorilor artei româneşti şi universale”, într-o grupă formată din puţini studenţi, a început să îşi modeleze aripile, să le deschidă şi să se pregătească pentru ceea ce i s-a promis, pentru ceea ce şi-a dorit dintotdeauna.
Un adolescent ca toţi ceilalţi. Doar că puţin mai timid, oarecum boem, introvertit, un adolescent despre care toţi colegii au admis la finalul clasei a 12-a că „este singurul din clasă care nu a judecat niciodată pe nimeni şi nu este în stare să creadă nimic rău şi de rău despre nimeni”. Un adolescent cu suflet de copil, cu talent, cu un bun-simţ care se dovedeşte indecent pentru lumea în care a intrat.
Cuvintele cad pradă spaimei şi neputinţei. „De ce să... cum să renunţi?”
„Singura căreia îi pot spune totul, care îmi este alături şi mă înţelege este prietena mea.”
Motivul? Este abuzat în permanenţă verbal, social şi psihic, intimidat, ameninţat, batjocorit şi agresat verbal şi fizic de către colegii de grupă, dintre care se detaşează unul, adult, „...apropiat de vârsta dumneavoastră, Doamna...” şi... o fată (!).
Şi toate acestea se petrec în timpul pauzelor, în incinta unei instituţii universitare, pe drumul către şi dinspre casă, pretutindeni unde frustrarea şi slăbiciunile agresorilor îşi cer dreptul de a domina. Pentru a-şi îndeplini nevoile nesatisfăcute în mediul lor de referinţă, cei care recurg la bullying simt nevoia de a deţine controlul.
Şi toate acestea se petrec într-un mediu universitar, care presupune performanţă, calitate, competitivitate, respect, cultură şi toleranţă şi educaţie. Elită, într-un cuvânt.
Cum să îi predau eu lecţii de zbor, în timp ce alţii îi taie aripile încet, sistematic?
„...îmi ating corzi sensibile, cum ar fi familia. Îmi spun că nu m-am maturizat ca ceilalţi, din cauză că m-a crescut numai mama.”
Cât de sărace sunt cuvintele!
„Nici măcar nu sunt în stare să vină peste mine cu propriile replici, se folosesc de ale mele, pe care le răstălmăcesc, ca să mă înjosească.”
Cât de neputincioase ar trebui să fie cuvintele, uneori!
„Într-o zi stăteam şi eu drept model pentru un coleg de la Pictură, venit în vizită – regula Facultăţii: ai venit în vizită la o secţie străină, nu pierzi timpul – şi adultul din grupă, căutând ceartă, trece pe lângă mine şi mă întreabă: - Ce-i cu poziţia asta de .....?”
Unde şi-au pierdut cuvintele inocenţa şi puterea de a construi destine remarcabile?
„Mereu îmi spun că nu desenez la fel de bine ca ei, că ceea ce fac seamănă cu o ...., mă fac vinovat de tot ceea ce se întâmplă rău şi, fiindcă nu protestez şi nu mă apăr, îşi bat joc de mine în moduri pe care îmi este jenă să vi le spun dumneavoastră sau mamei.”
Când ridică privirea, din ultima bancă, în care stă cuminte şi scrie ceea ce nu a putut să spună, îi observ cicatricea care îi brăzdează chipul, de pe frunte, tăind cu o săritură peste ochi, până spre bărbie. Întreb, la plecare: „Tot unul dintre ei ţi-a făcut asta?” Răspunde ezitant: „Nu, e un accident de Atelier, nu...” Ce să cred? Mai ales, după ce mi-a povestit cum a venit colegul mai vârstnic cu un nunceag la Atelier şi a făcut scheme aproape de faţa lui, fără să îl ameninţe făţiş, ci doar aşa... de intimidare. Un nunceag nu e o armă albă? Universitatea respectivă nu are un Regulament de Ordine Interioară?
Când au dispărut toate calităţile umane fundamentale şi sensibilitatea şi trăirile interioare intense ale unui student la Artă? Şi competitivitatea constructivă?
„Şi... nici să îi ignor nu ajută. Nu fac decât să le dau motive în plus ca să îşi bată joc de mine mai departe.”
Arta, în esenţa ei, nu este nimic altceva decât contemplarea lumii impregnate de har, luminată din interior. Arta este amprenta pe care o lasă Dumnezeu în sufletul omului.
„De când sunt la facultate, programul nu îmi permite să o sun pe mama foarte des. Şi, când o fac, orice îi spun sună de parcă m-aş plânge. Şi, ştiţi, eu nu obişnuiesc să mă plâng de problemele mele, tac şi merg mai departe. Fiecare are problemele lui. De asta, şi acum îmi e ruşine să spun, să scriu. Dar tot timpul lumii e ca un venin pompat în venele mele şi nu mai încape, uneori simt că se sparg şi tot sângele devine negru şi curge pe mine, mă inundă şi ajung să mă simt dezgustat de mine însumi. Singura căreia îi pot spune totul, care îmi este alături şi mă înţelege este prietena mea.”
Arta înseamnă lacrimi, eşecuri, încercări repetate, muncă, zâmbete, bucurii, emoţii, aplauze. Înseamnă truda de a te descoperi, de a te cunoaşte şi de a oferi celorlalţi ceea ce eşti.
„Îmi spun că sunt scârbos, năclăit, slab şi greţos şi nesimţit. Şi multe altele.”
Unde este adolescentul de care m-am despărţit acum o jumătate de an, când eram ca împăratul din poveste, care cu un ochi plângea, din cauza despărţirii, şi cu un ochi râdea, fiindcă l-am trimis frumos în viaţa de adult? El râdea cu amândoi ochii, cu întreg sufletul.
L-am trimis cu speranţele lui simple şi inocente, l-am trimis, la fel cum l-a trimis propria Mamă, cu bucuria de a-l vedea împlinit. L-am trimis singur. L-am minţit. Toţi l-am minţit.
„Doamna dirigintă, eu vreau să renunţ la facultate, nu mai pot continua... Deşi, parcă mi-e puţină spaimă şi mi-e ruşine, că am muncit atâta ca să ajung unde sunt. Şi mi-e ruşine de toţi care s-au dat peste cap pentru mine atunci, în timpul liceului.”
Cuvintele ...
Ascultă. Noi, oamenii, suntem vitralii.
La început am fost ferestre în care Lumina se reflecta din suflet către ceilalţi, limpede şi simplă. Trece Timpul, în noi mai aruncă unii cu pietre, ne mai loveşte vântul când ne uităm deschişi, ne mai împiedicăm de o întâmplare şi nimerim într-un zid, ne mai ferim să nu se lovească un zbor de noi. Şi ne cam spargem.
Totul e să ai puterea să îngenunchezi cu demnitate, să strângi cioburile şi să te refaci în vitraliu. Prin care Lumina din interior se va reflecta mai departe către ceilalţi, poate nu la fel de limpede, dar mai misterioasă, mai bogată, mai altfel.
Pe urma cuvintelor mele, a plecat. Şi, în urma cuvintelor lui, încerc să mă gândesc de câte ori i-am predat în şcoală o lecţie despre cum să îngenunchezi cu demnitate.
(Mihaela Arhip)
