A trăit doar 33 de ani, însă cuvântul său străbate anii într-un discurs poetic tulburător, premonitoriu şi valabil în oricare alt timp al poeziei. Astăzi ar fi împlinit 55 de ani. Horațiu și-a înghițit, precum Cronos propriii copii, toți anii care l-ar fi nevoit să se maturizeze, să crească, să trăiască realitatea lumii imediate. Ar fi putut fi - și chiar a fost! - copilul teribil al versului, ne spune Victor Teișanu. Își căuta dumnezeirea, scrie Georgică Manole. S-a întors acasă, de la Iași, schimbat și deja obosit, își amintește Gellu Dorian.
Poezia lui Horațiu nu are vârstă. Horațiu însuși nu mai are vârstă. S-a îmbrăcat în veșnicie, "negociez cu/ întunericul şi întind/ capcane iluziei". Noi, cei rămași, trăim în Poezia fără vârstă a lui Horațiu. Și nu e deloc puțin lucru...
I se spunea HIL. Copilul ascuns între plete și barbă (Victor Teișanu) răscolea nu doar străzile orașului, ci și nerosturile lumii acesteia, față de care manifesta o inocență aparte. A băut mult, se șoptește și astăzi despre Horațiu. A fost un boem, poate ultimul mare boem al târgului, spun cei care l-au cunoscut. Horațiu a fost mai presus de toate un poet în structura cea mai adâncă a ființei sale. Atât de poet cât să ne aparțină și nouă, fiecăruia. Horațiu a devenit nume de poezie, de viață, de boemie, de răzvrătire amară. "Faceţi ce vreţi", ne-a spus înainte de plecare. "N-am fost pe de-a-ntregul al meu/ n-am fost/ niciodată al vostru".
Despre Horațiu, astăzi, vorbim ca despre păsările care cuceresc înaltul și despre care nimeni, niciodată, nu poate spune că le-a mai văzut vreodată întorcându-se. Dar le auzim cântecul și știm că acolo, sus, în curând "va bate o alta înviere a simțurilor". În rest numai de bine, vorba poetului! (Florentina Toniță)
Victor Teișanu: Nimic din ce era anost nu l-a interesat
Rar mi-a fost dat să văd un om mai pătruns de sentimentul zădărniciei ca Horațiu. De fapt, nu vreun viciu ascuns, ci acest sentiment este izvorul așa-ziselor excese bahice despre care se spune că l-au ruinat. .jpg)
Conștiința inutilității, trăită până dincolo de limita suportabilă, a avut o singură parte bună: i-a multiplicat capacitatea de percepție, păstrându-l permanent în priza esențelor.
Nimic din ce era anost nu l-a interesat. Dar manifesta față de semeni, ca nimeni altul, o toleranță aproape smerită, venind parcă din începuturile creștinismului, așa încât cine se afla în preajma sa renunța instantaneu la orice pornire de răutate și violență. În asemenea condiții, poezia lui Horațiu are limpezimea diamantină a apelor adânci.
Deși a însemnat o apariție fulgurantă și un zbor frânt prea timpuriu, Horațiu Ioan Lașcu reușește să imprime în lirica botoșăneană (dar și românească!) o pecete greu de șters. La valoarea incontestabilă a poeziei se adaugă ingredientele biografice, de natură să sporească o natură tragică, transferând-o direct în legendă. Horațiu Ioan Lașcu putea fi un copil teribil al versului, însă a preferat să se risipească nonșalant. S-a ales mai degrabă cu o altă etichetă, aceea de poet blestemat (maudit), care să exprime condiția sa specială de idealist incurabil într-o lume a violenței și cupidității. Studentul și apoi tânărul licențiat în Litere putea evolua pe o traiectorie firească, încercând să se integreze vremurilor. Poate că a și făcut în acest scop niște pași timizi, dar structura sa sufletească extrem de vulnerabilă l-a făcut să abandoneze repede. (…) Dintr-un soi de revoltă interioară contra ambianței oficiale represive, dar și din reflexul juvenil de a-și epata contemporanii acriți și mediocri, poetul se lasă tot mai des sedus de ispitele bistrourilor și crâșmelor de cartier. Alcoolul mai estompează din viziunile sale tenebroase, dar în același timp ruinează sănătatea trupului parcă tot mai șubrezit. Copilul ascuns între pletele și barba unui eremit suferă atroce pe măsură ce înțelege că nu mai este cale de întoarcere.
Gellu Dorian: Despre cum a debutat poetul Horaţiu Ioan Laşcu
Lucram la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu”. Pregăteam al treilea număr al revistei „Amfitrion”. Val Guraliuc, care era coleg de serviciu cu tatăl lui Horaţiu, pe atunci elev în clasa a X-a, a propus un „debut de excepţie”. Numele elevului şi al poetului era Horaţiu Ioan Laşcu. Val Guraliuc a venit cu el la bibliotecă. Atunci l-am cunoscut. Era timid, dar cu o privire inteligentă, foarte atent la ceea ce urma să se petreacă: parcă nu dorea să publice încă, dar insistenţele lui Val Guraliuc şi încurajarea pe care i-am dat-o l-au convins.
Nu mai ştiu dacă a mai venit la cenaclul pe care-l conducea Lucian Valea, bun prieten cu bunicul lui Horaţiu, profesorul I.D.Marin, pe atunci insistent în corijarea biografiei lui Mihai Eminescu. Am aflat apoi, cînd în 1983, în ianuarie, a apărut primul număr al revistei „Caiete botoşănene”, care prelua fondul revistei „Amfitrion” şi din care s-a născut, în decembrie 1989, revista „Hyperion”, ajunsă acum la numărul 300, că Horaţiu Ioan Laşcu a fost transferat la Iaşi, la un liceu de acolo. Aşa a început aventura lui ieşeană, din care s-a întors în judeţul Botoşani, ca profesor de limba şi literatura română la Todireni, cu o dependenţă care îi va fi fatală. Atunci l-am revăzut, după vreo şapte ani, schimbat şi deja obosit. Am devenit foarte apropiaţi. A încercat mai multe locuri de muncă şi s-a oprit, în 1993, ca referent pe arte plastice şi etnografie la instituţia la care lucram şi eu, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani. Colegi buni, am construit cîteva proiecte culturale memorabile.
Era, profesional, foarte bine pregătit, între exigenţă şi nonconformism, cu o rigoare severă în scris, în elaborarea textelor. A fost în redacţia revistei „Hyperion”. Prima carte de poezie i-am organizat-o într-o noapte, la mine în apartamentul mic din Prieteniei, dintr-un teanc de poezii, din care am selectat pe cele mai bune, golind pînă spre zori o licoare, la care, aflînd din ce este făcută, la plecare, Horaţiu a spus: „Sfeclă-sfeclă, dar se clatină frunza!”. El obţinuse premiul Editurii Padal-Elcom la „Porni Luceafărul...”. Cum editura, iniţiativă a poetei Despina Alexandru, era fără fonduri, am făcut un turneu prin cîteva judeţe, pentru a vinde cîteva budane cu măsline, pe care Despina, ea însăşi poetă, le avea, ca reprezentantă a firmei unui turc. Şi aşa a apărut, în condiţii foarte bune, cartea „Înălţarea”, debutul editorial al lui Horaţiu Ioan Laşcu, cu care a obţinut premiul pentru debut al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, devenind membru al acesteia.
Georgică Manole: „... a rămas cerul în urmă departe”
Câtă dreptate a avut poetul şi mulţi dintre noi n-au putut constata decât după moartea sa, la 33 de ani, când îşi iau zborul cei chemaţi. Nu am stat niciodată faţă în faţă cu Horaţiu Ioan Laşcu, dar i-am citit poeziile, atâtea câte destinul i-a dat voie să le scrie. Nu-i cunosc gesturile exterioare, dar sunt sigur că au fost într-o armonie perfectă cu cele interioare, pentru că la HIL o poezie echivala cu un gest interior: “construiesc pentru tine o tristeţe perfectă iar/ pentru mine o singuratate asemeni stau între/ propriile mele cuvinte ca între zidurile unei cazărmi/ ca meşterul manole în propriul zid pe când/ ana e afară şi râde”. 
În ultima perioadă, conştientizând că soarta îi era tot mai potrivnică, versurile se transformau în veritabile suprafeţe amortizoare de suferinţă: „bat clopotele aici în singurătatea morţii/ mi-e a pelin şi a sunete deşucheate/ pe aceste pământuri târzii peste care noaptea fluieră a pagubă/ mai e puţin şi va bate o altă înviere a simţurilor/ (lamureşte-ţi unghiul adult al naşterii tale!)// în rest numai de bine”.
Autoreferenţialitatea ironică îşi făcea tot mai mult loc nu pentru a se fixa pe un piedestal al postmodernilor, cât mai mult pentru a se detaşa, căutându-şi dumnezeirea: „aici sunt negociez cu/ întunericul şi întind/ capcane iluziei vă privesc/ nimic nu-mi puteţi lua/ moartea mai ales superbă în rest/ faceţi ce vreţi/ n-am fost pe de-a-ntregul/ al meu n-am fost/ niciodată al vostru”.
Am recitit azi din poezia lui Horaţiu Ioan Laşcu şi am avut senzaţia că orice cuvânt din poemele lui sunt aşezate aşa cum un vânt trist de iarnă aranjează fulgii de zăpadă peste un sat, până îl uneşte cu cerul. În acest început de mai, nimic mai nimerit decât să recitim poezia “Fuga”: “cerul rămăsese în urmă demult/ dealurile chemaseră asupră-le noaptea şi/ noaptea zămislea un întuneric/ să ardă// căutam un loc unde/ să-mi adăpostesc simţurile acum/ în paragină un loc doar / vânt şi ierburi aspre// visasem să vină îngheţul şi din/ somn primavara să mă/ trezesc în alte ţinuturi// satul se trăsese în noapte/ alergam alergam până când/ a rămas cerul în urmă departe“.
Victor Hreniuc: Se vedea la el o descărcare spontană!
În Horațiu răbufneau înclinația, talentul. A participat la mai multe tabere de pictură. La el se observa o descărcare spontană pe o lucrare, exact ceea ce însemna talentul. Era mai mult fascinat de culoare, nu de construcția formei, a imaginii. Recurgea la un fel de esențializare, un fel de sintetizare a peisajului. Dar se vedea la el o descărcare spontană, imagini pe care se focaliza atenția lui. Lucra un pic mai simplificator, dar prindea esențialul zonei, al peisajului, cu încărcătura respectivă. Avem câteva lucrări ale lui Horațiu, au fost expuse la vremea aceea. Dar multe au rămas la el...
O viață de om!
Horaţiu Ioan Laşcu s-a născut la data de 8 mai 1964. A studiat la şcoala primară din satul Stînceşti, judeţul Botoşani, gimnaziul la Liceul Mihai Eminescu din Botoşani. Copilaria i-a fost marcata de bunicul sau, eminescologul I.D. Marin. A urmat cursurile Liceului Pedagogic Botoşani în perioada 1980-1982, pe care le-a absolvit la Liceul Mihai Eminescu din Iaşi, în 1984. In acelaşi an a devenit studentul Facultăţii de Filologie (secţia română- franceză) a Universităţii „A.I. Cuza” din Iaşi, pe care a absolvit-o după patru ani. După terminarea facultăţii a fost profesor la Şcoala generală Todireni, judeţul Botoşani, iar din 1990 redactor la Gazeta de Botoşani, profesor la Liceul de Arta din Botoşani în anul 1991, pentru scurt timp, a urmat o perioadă de boemă pînă în 1994, cînd a fost angajat ca referent la Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Creaţiei Populare Botoşani, unde a lucrat pînă în octombrie 1997, cînd s-a stins din viaţă (23 octombrie 1997). A debutat în revista Amfitrion din Botoşani în 1980. Au urmat colaborări la revistele studenţeşti din Iaşi, precum şi la Convorbiri literare şi Cronica. A fost redactor al revistei Hyperion – Caiete botoşănene în perioada 1991-1997 şi la revista Agora a tinerilor poeţi botoşăneni, în perioada 1992 -1994. A publicat poezii, proză, articole şi eseuri în revistele literare din România şi Republica Moldova. 130 A publicat cărţile: Înălţarea, Ed. Padal-Elcom, 1995 (antum) – Premiul Filialei Iaşi a USR, 1996; Lacrima neagră, Ed. Axa, 1998, Cartea învierii, Ed. Axa, 2004 (postume), Poezii (ediţie definitivă), Editura Axa, 2005 si 2012, N-am fost niciodata al vostru (antologie), Editura Junimea, 2017. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.
HORAȚIU IOAN LAȘCU
***
faceţi ce vreţi eu sunt
senina tăcere a apei nimeni
nu-mi poate lua nimic
nici tristeţea nici moartea
între talaz şi stelele fixe
aici sunt negociez cu
întunericul şi întind
capcane iluziei vă privesc
nimic nu-mi puteţi lua
moartea mai ales superbă în rest
faceţi ce vreţi
n-am fost pe de-a-ntregul
al meu n-am fost
niciodată al vostru"
numai de bine
despre poeti - mai putin în ziua de azi
(absolventii tristi ai iluziei despre care se vorbeste cu piosenie
la ora cînd se-nchid cimitirele)
numai atît cît sa poti afla ceva compromitator
numai atît cît sa te poti îndragosti de o legenda sau
sa înveti dispretul suveran ("O, rîsul satisfacut al prostilor!")
numai atît cît în oglinda sa-ti
batjocoresti chipul cu o imagine
bat clopotele aici în singuratatea mortii
mi-e a pelin si a sunete desucheate
pe aceste pamînturi tîrzii peste care noaptea fluiera a paguba
mai e puțin și va bate o alta înviere a simțurilor
(lamureste-ti unghiul adult al nasterii tale!)
în rest numai de bine
