Iubirea este fundația pe care se construiește relația dintre doi oameni, iar căsătoria un angajament profund între persoanele care aleg să împartă viața cu tot ce presupune ea: bucurii și tristeți, dureri și fericiri.
Însă nu întotdeauna problemele își găsesc rezolvarea.
Dacă, în urmă cu un secol, despărțirea unui cuplu reprezenta o rușine în comunitate, divergențele dintre soți fiind adesea ascunse pentru a nu fi stigmatizați de societate, astăzi divorțul este privit mai degrabă ca o soluție viabilă pentru problemele de cuplu, fiind perceput ca un pas către vindecare personală.
Însă, odată cu relaxarea socială și legală cu privire la drepturile soților, în special al femeilor, problematica legată de divorț a devenit una și mai complexă.
Divorțul a trecut de la o formă de stigmatizare socială la o acceptare largă și, în unele cazuri, este o soluție pentru îmbunătățirea calității vieții personale. Totuși, provocările legate de starea emoțională a celor implicați în procesul de divorț continuă să existe, iar sprijinul social și profesional rămâne crucial.
În județul Botoșani, potrivit celui mai recent raport al Direcției Județene de Statistică, în luna august 2025, 58 de cupluri au ales să își despartă destinele și să meargă separat în viață. Cifra este mai mare decât în luna anterioară (23 de divorțuri în luna iulie 2025), însă atrage atenția diferența foarte mare față de aceeași lună a anului trecut (8 divorțuri în luna august 2024).
Care este cheia unui cuplu fericit? De ce se despart oamenii? Ce greșeli afectează o relație de cuplu? Cât de mult tolerăm, cât de puțin suntem dispuși să investim în celălalt? De ce sunt omorâte femeile care rămân în relații nocive? Ce se întâmplă cu bărbații abuzați de femei? Câtă putere mai are mama-soacră în căsniciile de astăzi? De ce se căsătoresc botoșănenii la 70-80 de ani? Există viață după divorț?
Întrebări cu care am bătut la ușa unui specialist: psihoterapeutul Cristina Lupașcu, din Botoșani. Iar răspunsurile vi le oferim astăzi, pentru a înțelege cât de important este să acționăm la timp, astfel încât să preîntâmpinăm drame și tragedii în care, din păcate, de multe ori victime colaterale devin chiar copiii noștri.
Trei întrebări de bază în terapia premaritală!
-Doamna Cristina Lupașcu, vă rugăm să ne spuneți care sunt cauzele – în anul 2025 – pentru care oamenii ajung să nu se mai înțeleagă, pentru care nu își mai doresc să trăiască împreună? Din experiența dvs., când este indicat să se apeleze la ajutor, astfel încât să nu fie prea târziu?
-Ca terapeut de cuplu, noi recomandăm terapie premaritală. Înainte de căsătorie, este recomandat ca cei doi să discute despre ce se întâmplă în relație și ce își doresc de la ea.
Sunt trei întrebări de bază pe care noi le adresăm cuplului în terapia premaritală. 1) Ce anume funcționează în relația noastră? 2) Ce anume nu funcționează în relația noastră, dar nu ne afectează relația? 3) Ce anume nu funcționează în relația noastră și nu putem trece peste asta?
Dacă sunt lucruri peste care nu pot trece (punctul 3) este indicat să încheie relația sau să spună: ok, renunț la aspectul acesta fără ca pe termen lung să îți scot ție ochii că sunt nefericită sau nefericit din cauza ta.
-Discuția aceasta, dacă se petrece doar între cei doi, poate aduce rezolvare? Care este rolul terapeutului?
-Da, poate aduce rezolvare, este un lucru pe care ți-l asumi. Rolul meu este de a media și de a pune întrebarea celuilalt. Ai puterea de a trece peste acest obstacol fără să ți-l amintești sau să îl readuci într-un conflict?
”De cele mai multe ori confundăm iubirea cu dragostea”
-La începutul unei relații nu există probleme. Vedem doar iubire, înțelegere, toleranță față de unele mici probleme. Ce se întâmplă pe parcurs atât de grav încât intervine despărțirea?
-Se întâmplă că, pe parcurs, de cele mai multe ori confundăm iubirea cu dragostea. Dragostea înseamnă că m-am îndrăgostit de tine pentru ceea ce tu poți să îmi oferi. Lucru care este perfect în primul an de relație, când celălalt, din dorința de a fi alături de tine, este atent la nevoile tale. La fel cum și tu ești atent la nevoile lui. Practic, tu nu ai nicio responsabilitate față de nevoile tale, cineva trebuie să vină în întâmpinarea lor, așa cum părinții au venit în întâmpinarea nevoilor tale. Și dacă ai crescut într-o familie în care ți s-a oferit totul, fără ca tu să fii responsabilizat, atunci ți se cuvine în continuare totul. Dacă ai trăit într-o familie în care nu ți s-a oferit, și ai fost tu responsabilizat, te-ai cam săturat și vrei să simți că celălalt face totul pentru tine. Este nevoia de protecție, de siguranță.
Dacă, în schimb, în familie ți s-a spus că iubirea nu înseamnă să facem ce vrei tu, și ești responsabil de deciziile pe care le iei și de actele pe care le faci, noi te iubim în continuare și există niște consecințe pentru actele tale, înțelegi dintr-o relație pe termen lung că celălalt nu este responsabil pentru tine și pentru starea ta de bine, nici pentru starea ta de tristețe. Rămân mulți oameni ancorați într-un angajament, pentru că așa sunt relațiile.
-Cât de nociv poate fi acest lucru?
-Este foarte nociv! Iubirea vine la pachet cu responsabilitatea. Te văd pe tine cum ești, cu plusurile și cu minusurile tale, mă văd pe mine, cu plusurile și cu minusurile, și bineînțeles că minusurile acestea la un moment dat pot deveni plusuri, la fel cum plusurile mele pot deveni minusuri.
Nu există om bun sau rău. Te văd pe tine ca pe o persoană, nu ca pe o continuitate, nu ca o jumătate a mea. Eu sunt întreagă. Te văd pe tine ca persoană și prezența ta este aceea care îmi place. Te vreau nu pentru că aduci bani în casă, ci te vreau pentru prezența ta, pentru energia ta.
”De dragoste se poate muri”
-Este despre a nu renunța la ceea ce suntem?
-Noi când intrăm în relație nu știm cine suntem. Aflăm pe parcurs, pentru asta sunt relațiile. Le spun oamenilor, după ce au ieșit din relații conflictuale, abuzative: conștientizezi că persoanei cu care te-ai luptat atâta timp fizic, verbal, uneori și fizic, ai motive să îi mulțumești? Persoana care te-a adus în punctul de a te cunoaște pe tine și de a aduce niște resurse la suprafață. Ai avut nevoie de ea, altfel nu ai fi ales-o.
-Există multe drame în societatea de astăzi, multe prăpăstii sufletești în interiorul cuplurilor. Se vorbește mult despre femeile ucise de parteneri. În cupluri care au trecut prin perioada de dragoste, probabil nu și de iubire. Care este limita dintre dragoste și moarte?
-De dragoste se poate muri. Știința spune că, în momentul în care tu accepți toate abuzurile - care nu trebuie să fie neapărat fizice, să te omoare, ci și felul în care tu trăiești în resemnare - îți afectează organele și la un moment dat inima ta cedează la propriu. Ceea ce se întâmplă cu violența are legătură și cu societatea. Cu faptul că permitem, că trăim într-o lejeritate, nu mai avem reguli, sau dacă le avem nu mai sunt aplicate și nu mai există consecințe.
O persoană care se iubește pe ea și se apreciază nu va ajunge abuzatorul altei persoane. În societatea de astăzi, unele persoane au impresia că au încredere în ele dacă devin abuzatoare sau dacă sunt mai puternice decât ceilalți. Din punct de vedere financiar, al statutului, fizic, al găștii din care fac parte. În ochii lor, ei se cresc pe ei. Toată lumea se ”joacă” după cum dorește.
-Ar fi altfel dacă pedepsele ar fi corect aplicate?
-Da, poți învăța și din ceea ce i se întâmplă celuilalt. Când vezi că celălalt primește o pedeapsă, te gândești de două ori cum să îți gestionezi furia. Ar fi indicat ca în familie să învățăm aceste lucruri. Nu ne putem aștepta ca cei din generațiile anterioare să ne învețe aceste lucruri, având în vedere condițiile economice și sociale prin care au trecut, traumele lor… Hai să facem noi educația. Nu pot părinții, dar se poate face asta în școală, cu ajutorul consilierului, psihologului, oameni care te pot învăța să îți gestionezi stările.
”Bărbații își arată suferința diferit”
-Să spunem că - deși se discută prea puțin în societatea românească - există și mulți bărbați agresați, abuzați în cuplu…
-Îi vedem de cele mai multe ori în baruri, în sălile de jocuri de noroc. Bărbații își arată suferința diferit, prin consumul de alcool, devenind o problemă a societății. Prin toate dependențele pe care le au își arată de fapt neputința. Pentru că societatea l-a învățat că e bărbat și nu trebuie să se plângă sau să își arate durerea. A mascat-o foarte bine!
Și noi avem foarte multe așteptări de la ei, trăim în continuare cu senzația că bărbatul trebuie să te salveze din punct de vedere financiar. Bărbații ajung mai des la suicid. Spun ”Stop joc, de aici nu mai pot”. Ne facem rău reciproc pentru că nu suntem învățați să verbalizăm nevoile noastre și nici pe ale celuilalt.
”Relația este ca o a treia persoană în viața noastră”
-Sunt numeroase glume, bancuri despre mama-soacră. Mai este încă, în zilele noastre, mama-soacră un motiv de divorț?
-E doar un motiv. În terapia de cuplu am învățat că există 7-8 motive pentru care cuplul vine în terapie: copiii (fie că sunt, fie că nu sunt), banii, sexul, familia de origine, prietenii… Nu știm să abordăm o relație, nu știm să o vedem. Ne căsătorim și avem impresia că asta înseamnă relația. Că nu trebuie să mai facem nimic. Ori relația este ca o a treia persoană în viața noastră, care are nevoie să fie îngrijită. Când fac asta sau asta, mă gândesc cum influențează relația noastră.
-S-a întâmplat să vină în cabinet oameni care, după ce își spun problemele, ele să fie atât de dificil de gestionat, încât să le spuneți: ok, e mai bine să plecați fiecare pe drumul lui? Este uneori aceasta și soluția cea mai bună?
-Da, dar nu e despre faptul că problema gravă nu poate fi rezolvată. Ci timpul care a curs de când a început problema și faptul că ei nu mai au energie și nici măcar motivație. S-au distanțat atât de mult unul de celălalt, nu au mai investit în sentimentele lor, încât ei doar se leagă de problemă. Poate s-au căsătorit că așa a trebuit. Pentru că au crezut că ”la un moment dat o să îmi placă”. Felul în care au început relația și modul în care au ajuns până aici…
”Nu fugim de relație, ci fugim de noi”
-Există cupluri care se despart foarte repede? Care se despart foarte târziu?
-Da. Oameni care renunță repede la a investi în relație. Este o fugă nu neapărat din relație, ci o fugă de a te aborda pe tine. De ce nu sunt capabil să depun un pic de efort? Nu fugim de relație, ci fugim de noi.
Într-o relație nu poți nici să te cerți, nici să ai o relație armonioasă fără să conștientizezi că e ca în dans sau ca în tenis. Dacă în tenis cineva aruncă mingea cu violență, dacă răspunzi o vei face cu aceeași violență, pentru ca mingea să ajungă înapoi. Dar dacă doar te uiți și refuzi să faci jocul… Dacă vrei tenis, vom juca într-o manieră blândă, în care să ne bucurăm amândoi. Ești furios, vorbim despre asta. Când arunci un cuvânt și eu am răspuns la cuvântul respectiv, este ca și cum ne-am pus mâinile la ochi și începem să ne împingem. Pot spune: observ că ești furios, hai să vorbim.
”Copilul nu suferă atât de mult în timpul divorțului, cât din cauza a ceea ce se întâmplă după divorț”
-Oamenii fac asta 30-40 de ani… Iar într-o zi spun că nu mai vor să trăiască împreună. Vorbim despre despărțirile târzii.
-Probabil că au ajuns în punctul în care să conștientizeze că viața lor merită mai mult. Și că, da, am posibilitatea să trăiesc cum vreau eu. Poate că am rămas în relația asta din nu știu ce motive, dar poate că vreau să trăiesc așa cum simt nevoia să o fac. Sau au ajuns la vârsta la care nu mai contează așa mult părerile celorlalți.
Le spun celor care vin că am pe canapea adulți care spun: aș fi preferat ca ai mei să fi divorțat și eu să nu fi trecut prin momentele astea. La fel cum foarte mulți adulți, a căror relație lor nu funcționează, nici nu sunt dispuși să facă ceva, dar spun că mai au copiii pe care nu vor să îi facă să sufere.
Copilul nu suferă atât de mult în timpul divorțului, cât din cauza a ceea ce se întâmplă după divorț. A venit divorțul și nu mai am viață? Dar dacă îi văd veseli după perioada de doliu (pentru că este o perioadă de refacere), îi văd că se repun pe picioare și că viața merge mai departe… Este ceea ce au nevoie copiii să vadă.
Mariajul la 80 de ani, căsătorie de sprijin
-Vă propun să vorbim și despre căsătoriile târzii. Se întâmplă și în Botoșani, chiar dacă într-un număr mic. Bărbați la 70, chiar 80 de ani, se căsătoresc cu doamne apropiate de vârstă. Ce se întâmplă în spatele unor astfel de decizii?
-Un angajament luat rațional. Până la vârsta aceasta amândoi au trecut prin experiențe, astfel încât să își dea seama dacă mai este necesar sau nu să ai așteptări și ce poți face concret pentru asta.
Poate fi și o căsătorie de sprijin, dar despre asta sunt relațiile, nu? Ideea este să nu devenim un sprijin permanent. Dar suntem sprijin, noi ne dezvoltăm prin relații. Datorită oamenilor suntem cine suntem, avem nevoie mereu să ne raportăm în stânga și în dreapta la cineva.
”Există viață după divorț! Categoric!”
-Doamna Cristina Lupașcu, există viață după divorț?
-Există viață după divorț! Categoric. Și poate fi o viață mult mai frumoasă. Divorțul nu trebuie tratat ca un final, este doar un punct. Într-un rezumat sau într-o carte, este doar un punct. Și dacă nu ar fi punctul acela acolo, s-ar pierde toată frumusețea uneori. Divorțul este o etapă, la fel ca multe alte aspecte din viața noastră. Depinde cum ne uităm la el. De multe ori îmi doresc ca cei care ajung la divorț să se uite cu recunoștință la cel care a fost, care i-a stat alături ani de zile, cu care s-a chinuit la propriu. După un an sau doi, să spui: nu îmi vine să cred, el a făcut asta pentru mine și eu nu am putut să văd atunci. Este o distanțare necesară și, mai mult decât atât, înseamnă a-ți schimba lentilele. Pentru că noi, când ne raportăm la persoana de lângă noi, începem să vedem doar aspectele care nu ne plac. Dar sunt lucruri pe care celălalt le face, pe care noi le apreciam, dar astăzi nici măcar nu mai sunt luate în considerare.
-Mulțumim foarte mult pentru că ne-ați primit în cabinet și că ne-ați oferit sfaturi care sperăm să fie de ajutor celor care ne ascultă.
-Chiar îmi doresc asta, pentru că schimbarea se produce în fiecare secundă, dar de noi depinde în ce direcție schimbăm: în beneficiul nostru sau în detrimentul nostru.
Video & Montaj: Florin Timofte