Din punctul meu de vedere, reforma învăţământului a avut loc o singură dată, s-a încheiat demult ÅŸi a fost un adevărat succes. Am în vedere renunÅ£area la trivium ÅŸi quadrivium care s-a făcut atunci când birocraÅ£ia statului ÅŸi maÅŸinile industrializării au dat comandă să se producă buni hârÅ£ogari ÅŸi buni muncitori la banda de montaj. Din curriculum de altădată, retorica nu se mai studiază decât în umbra textului literar, ceea ce e o limitare, gramatica se face pe fugă, iar logica este probabil cea mai detestată disciplină din liceu. Muzica, aritmetica ÅŸi geometria sunt rupte de sacru, iar astronomia medievală, mai bine n-am vorbi despre ea, pentru că era o paradigmă complexă la care participau ÅŸi antropologia, ÅŸi o ignorată astăzi ÅŸtiinţă a simbolurilor, ÅŸi teologia înaltă, ÅŸi metafizica, încât singurul lucru pe care îl are în comun cu astronomia de astăzi este probabil numele. Desigur, noi ne-am pierdut entuziasmul ÅŸi credinÅ£a că am putea forma, în ÅŸcoală, oameni capabili să caute, să recunoască ÅŸi să formuleze adevărul, cu tot ce implică asta la nivel de intelect ÅŸi caracter.
Noi nu mai pregătim oameni cu discernământ ÅŸi repere intelectuale indiscutabile. De fapt, în circumstanÅ£ele noului analfabetism sub presiunea tehnologiilor de ultimă generaÅ£ie, ÅŸcoala este mai mult un loc în care sunt închiÅŸi tinerii pentru a-i feri de delincvenÅ£a juvenilă (nu întotdeauna) decât un spaÅ£iu al formării lor. Nici măcar nu are rost să regretăm cele ÅŸapte arte medievale, orice moment anterior din istoria învăţământului ne poate ÅŸi trebuie să ne umple de nostalgie. Nici nu are rost să ne îndreptăm privirea spre învăţământul interbelic, pentru noi ÅŸi seriozitatea ÅŸcolii comuniste e un obiect al admiraÅ£iei. Tot ce putem să ne propunem este să nu ne mai ascundem după degete, ÅŸcoala publică este o anexă a capitalului care pregăteÅŸte, pe banii publici, marfa numită resursă umană. Nici pedagogii, nici economiÅŸtii nu vor să vorbească despre asta, dintr-o pudoare de amantă ieftină. Primii se complac în pseudo-dileme educaÅ£ionale, a doua categorie crede cu tărie că pe muncitori i-a adus barza.
E timpul să ne asumăm cinismul igienic al prostituatei de pe centură: ÅŸcoala produce materia primă pe care o consumă economia în procesul de producere a plusvalorii care va intra în buzunarul capitalistului. Caracterul, cultura, echilibrul ÅŸi fericirea copilului nu ne privesc. Ar putea fi chiar surse neaÅŸteptate de indisciplină. Tot ceea ce capitalul aÅŸteaptă de la noi este să producem piese de schimb înlocuibile pe banii comunităţii. RoboÅ£ii sunt spectaculoÅŸi, dar foarte scumpi, pentru că uzina trebuie să ÅŸi-i producă ea însăşi. Câtă vreme costurile ei sunt externalizate, forÅ£a de muncă rămâne ieftină ÅŸi uÅŸor de înlocuit. Åži noi chiar asta facem, iar cea mai bună carte de vizită a învăţământului românesc este exportul de forţă de muncă din toată gama de calificare. Avem ÅŸi căpÅŸunari, avem ÅŸi instalatori, ÅŸi zidari, ÅŸi medici, în funcÅ£ie de cerinÅ£ele temporare ale maÅŸinii de tocat oameni. Nici nu ÅŸtiu de ce mai vorbim despre reforma învăţământului, suntem perfecÅ£i.
Cam aÅŸa stau lucrurile în ansamblu, iar în ansamblu aÅŸa vor continua să fie, pentru că elefanÅ£ii din minister, hipopotamii din inspectorate ÅŸi rinocerii din sălile profesorale nu vor decât să se adapteze, ceea ce le-a reuÅŸit de minune până acum. MiniÅŸtrii noÅŸtri sunt ca niÅŸte ţărani care nu înÅ£eleg că viteza căruÅ£ei este proporÅ£ională cu gradul de îngrijire al cailor, nu cu culoarea biciului. Nu poÅ£i obÅ£ine lapte de la niÅŸte vaci famelice, dar facem învăţământ cu niÅŸte oameni care nu-ÅŸi pot acoperi din salariu costul vieÅ£ii. Dacă i-am pune să organizeze o gospodărie ţărănească, miniÅŸtrii învăţământului ar fi recunoscuÅ£i fără excepÅ£ie ca proÅŸtii satului.
Cât priveÅŸte profesorimea, e formată în principal din tonomate care-ÅŸi spun lecÅ£ia ÅŸi atât. Nu au curiozităţi intelectuale, flacăra lor s-a stins, a rămas numai cenuÅŸa. Dacă-i scoÅ£i din materia lor devin brusc inadecvaÅ£i ÅŸi ridicoli. Mă gândesc cu groază că peste un an una dintre colegele mele, profesoară de matematică, va ieÅŸi la pensie. Este pasionată de literatură, religie, psihologie, este unul din ultimii mohicani care mai crede că învăţământul trebuie să facă ÅŸi educaÅ£ie, nu doar să ÅŸcolarizeze. Cei ca ea au plecat demult, e rândul ei să intre în legendă. În rest, un bun prieten inspector mi-a spus într-o zi: "Am izbutit să învăţ destul de mulÅ£i copii destul de multe lucruri, am putut să-i învăţ pe unii adulÅ£i câte ceva, dar niciodată n-am reuÅŸit să învăţ un profesor nimic". Această butadă nu este o vorbă de duh, este un epitaf.
O să-mi spuneÅ£i că visez la minunăţii medievale, că sunt un paseist, că mă Å£in de păşunisme. Eu văd cum se pierd vocaÅ£iile într-o ÅŸcoală de tip abataj, în care elevii vin masificaÅ£i gata de spectacol ÅŸi tehnologie, pasivi ÅŸi dezinteresaÅ£i, sceptici ÅŸi lipsiÅ£i de voinţă. Au deja toate defectele adulÅ£ilor: absenÅ£a de proiecte pe termen lung, cultul banilor (pe care tot noi îl insuflăm atunci când condiÅ£ionăm reforma de un anume procent din PIB), credinÅ£a că scopul scuză mijloacele ÅŸi că în numele eficienÅ£ei totul este permis, parte de acasă, parte lucrate aici, la ÅŸcoală. Putem face exerciÅ£ii de reformă la nesfârÅŸit, într-o societate bolnavă nu poÅ£i avea o ÅŸcoală sănătoasă decât prin memorii ÅŸi cărÅ£i de istorie. Suntem chiar condamnaÅ£i să reformăm ad nauseam, de aici un pic, acolo mai mult, vom face reformă de dragul reformei după modelul cercetării de dragul cercetării, fără Å£intă, doar agitaÅ£ie sterilă. Undeva, prin creierul nostru reptilian e pitită certitudinea că ne jucăm de-a ceva ce nu ÅŸtim dar ne prefacem docÅ£i că stăpânim situaÅ£ia, manierismul nu este doar în pictură, maimuţăreala priceperii a invadat toată lumea, cum ar fi putut tocmai ÅŸcoala să se sustragă? Eternizarea reformei este modul profesorilor de a continua să trăiască în absenÅ£a unei soluÅ£ii.
Soluții?
Trebuie schimbate complet datele problemei pentru a obÅ£ine altceva. Åžcoli private, scoase de sub “controlul” structurilor publice, controlate de comunităţi vii, deci de religie, pentru că singurul lucru care poate lega (religare) oamenii este credinÅ£a, nu interesele trecătoare sau conjunctura de moment. O grădină de legume sau un instrument muzical sunt mai educative decât orice lecÅ£ie de dirigenÅ£ie, oricât de reuÅŸită. Învăţarea unei limbi străine solicită mai mult caracterul decât inteligenÅ£a, suntem cu toÅ£ii capabili să învăţăm trei-patru limbi diferite de cea maternă. O oră de sport intens zilnic sau două ore ceva mai relaxate s-ar putea să facă diferenÅ£a între o bătrâneÅ£e lucidă ÅŸi utilă sau starea de epavă după trei-patru decenii de viaţă.
Un copil închis într-o bibliotecă în care nu există computer sau televizor sfârÅŸeÅŸte prin a descoperi plăcerea lecturii. Realitatea e că ducem o lipsă acută de tabere de dezintoxicare digitală. Lucrurile acestea pot fi făcute, ÅŸi chiar se fac în ÅŸcoli româneÅŸti aflate de facto în afara sistemului, fără nesfârÅŸite discuÅ£ii despre reformă care constituie ocupaÅ£ia predilectă a specialiÅŸtilor în nimic, de care sunt pline "structurile". SoluÅ£ii locale, chiar parohiale, oricum soluÅ£iile globale n-au fost niciodată decât prilejuri de a cheltui sume impresionante fără rost.
