Din punctul meu de vedere, reforma învăţământului a avut loc o singură dată, s-a încheiat demult şi a fost un adevărat succes. Am în vedere renunţarea la trivium şi quadrivium care s-a făcut atunci când birocraţia statului şi maşinile industrializării au dat comandă să se producă buni hârţogari şi buni muncitori la banda de montaj. Din curriculum de altădată, retorica nu se mai studiază decât în umbra textului literar, ceea ce e o limitare, gramatica se face pe fugă, iar logica este probabil cea mai detestată disciplină din liceu. Muzica, aritmetica şi geometria sunt rupte de sacru, iar astronomia medievală, mai bine n-am vorbi despre ea, pentru că era o paradigmă complexă la care participau şi antropologia, şi o ignorată astăzi ştiinţă a simbolurilor, şi teologia înaltă, şi metafizica, încât singurul lucru pe care îl are în comun cu astronomia de astăzi este probabil numele. Desigur, noi ne-am pierdut entuziasmul şi credinţa că am putea forma, în şcoală, oameni capabili să caute, să recunoască şi să formuleze adevărul, cu tot ce implică asta la nivel de intelect şi caracter.
Noi nu mai pregătim oameni cu discernământ şi repere intelectuale indiscutabile. De fapt, în circumstanţele noului analfabetism sub presiunea tehnologiilor de ultimă generaţie, şcoala este mai mult un loc în care sunt închişi tinerii pentru a-i feri de delincvenţa juvenilă (nu întotdeauna) decât un spaţiu al formării lor. Nici măcar nu are rost să regretăm cele şapte arte medievale, orice moment anterior din istoria învăţământului ne poate şi trebuie să ne umple de nostalgie. Nici nu are rost să ne îndreptăm privirea spre învăţământul interbelic, pentru noi şi seriozitatea şcolii comuniste e un obiect al admiraţiei. Tot ce putem să ne propunem este să nu ne mai ascundem după degete, şcoala publică este o anexă a capitalului care pregăteşte, pe banii publici, marfa numită resursă umană. Nici pedagogii, nici economiştii nu vor să vorbească despre asta, dintr-o pudoare de amantă ieftină. Primii se complac în pseudo-dileme educaţionale, a doua categorie crede cu tărie că pe muncitori i-a adus barza.
E timpul să ne asumăm cinismul igienic al prostituatei de pe centură: şcoala produce materia primă pe care o consumă economia în procesul de producere a plusvalorii care va intra în buzunarul capitalistului. Caracterul, cultura, echilibrul şi fericirea copilului nu ne privesc. Ar putea fi chiar surse neaşteptate de indisciplină. Tot ceea ce capitalul aşteaptă de la noi este să producem piese de schimb înlocuibile pe banii comunităţii. Roboţii sunt spectaculoşi, dar foarte scumpi, pentru că uzina trebuie să şi-i producă ea însăşi. Câtă vreme costurile ei sunt externalizate, forţa de muncă rămâne ieftină şi uşor de înlocuit. Şi noi chiar asta facem, iar cea mai bună carte de vizită a învăţământului românesc este exportul de forţă de muncă din toată gama de calificare. Avem şi căpşunari, avem şi instalatori, şi zidari, şi medici, în funcţie de cerinţele temporare ale maşinii de tocat oameni. Nici nu ştiu de ce mai vorbim despre reforma învăţământului, suntem perfecţi.
Cam aşa stau lucrurile în ansamblu, iar în ansamblu aşa vor continua să fie, pentru că elefanţii din minister, hipopotamii din inspectorate şi rinocerii din sălile profesorale nu vor decât să se adapteze, ceea ce le-a reuşit de minune până acum. Miniştrii noştri sunt ca nişte ţărani care nu înţeleg că viteza căruţei este proporţională cu gradul de îngrijire al cailor, nu cu culoarea biciului. Nu poţi obţine lapte de la nişte vaci famelice, dar facem învăţământ cu nişte oameni care nu-şi pot acoperi din salariu costul vieţii. Dacă i-am pune să organizeze o gospodărie ţărănească, miniştrii învăţământului ar fi recunoscuţi fără excepţie ca proştii satului.
Cât priveşte profesorimea, e formată în principal din tonomate care-şi spun lecţia şi atât. Nu au curiozităţi intelectuale, flacăra lor s-a stins, a rămas numai cenuşa. Dacă-i scoţi din materia lor devin brusc inadecvaţi şi ridicoli. Mă gândesc cu groază că peste un an una dintre colegele mele, profesoară de matematică, va ieşi la pensie. Este pasionată de literatură, religie, psihologie, este unul din ultimii mohicani care mai crede că învăţământul trebuie să facă şi educaţie, nu doar să şcolarizeze. Cei ca ea au plecat demult, e rândul ei să intre în legendă. În rest, un bun prieten inspector mi-a spus într-o zi: "Am izbutit să învăţ destul de mulţi copii destul de multe lucruri, am putut să-i învăţ pe unii adulţi câte ceva, dar niciodată n-am reuşit să învăţ un profesor nimic". Această butadă nu este o vorbă de duh, este un epitaf.
O să-mi spuneţi că visez la minunăţii medievale, că sunt un paseist, că mă ţin de păşunisme. Eu văd cum se pierd vocaţiile într-o şcoală de tip abataj, în care elevii vin masificaţi gata de spectacol şi tehnologie, pasivi şi dezinteresaţi, sceptici şi lipsiţi de voinţă. Au deja toate defectele adulţilor: absenţa de proiecte pe termen lung, cultul banilor (pe care tot noi îl insuflăm atunci când condiţionăm reforma de un anume procent din PIB), credinţa că scopul scuză mijloacele şi că în numele eficienţei totul este permis, parte de acasă, parte lucrate aici, la şcoală. Putem face exerciţii de reformă la nesfârşit, într-o societate bolnavă nu poţi avea o şcoală sănătoasă decât prin memorii şi cărţi de istorie. Suntem chiar condamnaţi să reformăm ad nauseam, de aici un pic, acolo mai mult, vom face reformă de dragul reformei după modelul cercetării de dragul cercetării, fără ţintă, doar agitaţie sterilă. Undeva, prin creierul nostru reptilian e pitită certitudinea că ne jucăm de-a ceva ce nu ştim dar ne prefacem docţi că stăpânim situaţia, manierismul nu este doar în pictură, maimuţăreala priceperii a invadat toată lumea, cum ar fi putut tocmai şcoala să se sustragă? Eternizarea reformei este modul profesorilor de a continua să trăiască în absenţa unei soluţii.
Soluții?
Trebuie schimbate complet datele problemei pentru a obţine altceva. Şcoli private, scoase de sub “controlul” structurilor publice, controlate de comunităţi vii, deci de religie, pentru că singurul lucru care poate lega (religare) oamenii este credinţa, nu interesele trecătoare sau conjunctura de moment. O grădină de legume sau un instrument muzical sunt mai educative decât orice lecţie de dirigenţie, oricât de reuşită. Învăţarea unei limbi străine solicită mai mult caracterul decât inteligenţa, suntem cu toţii capabili să învăţăm trei-patru limbi diferite de cea maternă. O oră de sport intens zilnic sau două ore ceva mai relaxate s-ar putea să facă diferenţa între o bătrâneţe lucidă şi utilă sau starea de epavă după trei-patru decenii de viaţă.
Un copil închis într-o bibliotecă în care nu există computer sau televizor sfârşeşte prin a descoperi plăcerea lecturii. Realitatea e că ducem o lipsă acută de tabere de dezintoxicare digitală. Lucrurile acestea pot fi făcute, şi chiar se fac în şcoli româneşti aflate de facto în afara sistemului, fără nesfârşite discuţii despre reformă care constituie ocupaţia predilectă a specialiştilor în nimic, de care sunt pline "structurile". Soluţii locale, chiar parohiale, oricum soluţiile globale n-au fost niciodată decât prilejuri de a cheltui sume impresionante fără rost.
