Mi-a revenit în minte zilele acestea o întâmplare veche, din urmă cu vreun deceniu și mai bine. Ne aflam, jurnaliști din țară și câțiva turiști rătăciți, pe un domeniu abandonat, cu ziduri care se încăpățânau să reziste lângă o livadă proaspătă, aliniată perfect și încărcată de rod. Rod care, cel mai probabil, asigura an de an rezerva de țuică a noilor proprietari. Împrejurimile, însă, de o frumusețe copleșitoare, păreau decupate din basmele copilăriei. Poate și de aceea ne mirarăm cu toții să aflăm că acolo ar urma să fie un cămin de bătrâni. De ce am revenit la această întâmplare și de ce ea anume mi s-a întipărit în minte? Pentru că, atunci când unul dintre puținii turiști a întrebat: ”De ce nu faceți aici un centru pentru copiii satului, locul este de poveste?”, răspunsul a venit cu duritatea unei uși trântite cu nerv: ”Copiii nu au pensie!”.
De prea multe ori, nici necazul nu are pensie. Dacă România nu știa (greu de crezut!), a aflat în aceste zile: în România de jos, boala, bătrânețea, sărăcia nu încap nicăieri. De aceea și rămân la vedere, hâde, urât mirositoare, vicioase, infectate până la os. De aceea vedem pe străzi schilozi, orbi, surzi, suferinzi în stadii terminale, mâncați de vii de bacterii nemiloase, cu putregaiuri atârnând de trupurile ”abia vii”. Așa arată, în România de jos, abandonul, boala, sărăcia.
Ei sunt sărmanii României, ”cei căzuți între tâlhari”, pe lângă care au trecut, nu de puține ori, și oamenii legii. Pe lângă care și noi am trecut! Să recunoaștem: de câte ori am avut curaj să privim la nefericitul de pe banca publică, de la care vine negreșit și un damf de băutură amestecat cu toate cele? Oamenii străzii, stafiile orașelor mari sau mici, pe lângă care grăbim pasul ca să nu luăm, cine știe, vreun beteșug sau vreo boală?
S-a vorbit mult, în aceste zile, despre ”Bunul samaritean”, despre milă și milostenie, despre ”criminalitate organizată”, ”fraude financiare”, înșelăciuni, chiar și de ”pornografie umanitară”, un termen care – dacă nu ar ilustra întocmai ipocrizia unui sistem eșuat – ar trebui să ne sperie.
Este deja demonstrat, prin zeci de mărturii în spațiul public, faptul că instituțiile statului au știut și s-au folosit de Viorel Pașca, uneori chiar până la a-l obliga să își asume în totalitate soarta sărmanilor. La fel cum noi, presa, am știut și am scris, de-a lungul anilor, despre cazurile cutremurătoare ale unor botoșăneni și despre drumurile lor lungi către Dumbrava.
”Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”, spune învățătorul de legi în una dintre cele mai frumoase pilde ale ortodoxiei, cea a Samarineanului Milostiv. Iisus îi răspunde: ”Fă asta și vei fi viu”. Chiar întrebarea ”Dar cine este aproapele meu?” îl determină pe Iisus să ne ofere parabola Samarineanului. O recitire în liniște ne va așeza într-o cu totul altă înțelegere a faptelor. ”Care a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”, întreabă de această dată Iisus. ”Cel care a făcut milă cu el!”. Nu cel căruia i-a fost milă și a trecut mai departe. Nu cel care doar a privit, a supravegheat, a făcut rapoarte, a anchetat, a analizat. Samarineanul ”a făcut milă”. Iar Iisus a lăsat poruncă: ”Mergi și fă și tu asemenea!”.
Poate că nicăieri altundeva nu este mai clară pilda creștină. Poate că nicăieri altundeva crucile aliniate nu sunt mai grăitoare. În ani și ani de degradare umană, de agonie și de suferințe atroce, unii și-au pierdut nu doar mințile, vederea sau auzul, ci bucăți de trup ori de suflet. Au mai trăit la Dumbrava zile sau luni, săptămâni sau ani. În liniște, în siguranță, în paturi curate, cu mâncare și oameni buni în preajmă. Martorii spun că sărmanii aceia au avut parte de o moarte demnă și de o înmormântare creștinească, după religia fiecăruia.
În aceste zile, ca un semn de victorie amară, vedem liste cu ”împărțirea beneficiarilor” între județele țării. La Botoșani ar fi în jur de 30. Nu se știe ce se va întâmpla cu ei în anii ce vin. Deci problema rămâne în continuare fără soluții.
Însă nu despre cei 30-32 de sărmani este vorba, ci de ce se va întâmpla cu primul om găsit pe stradă. Fără adresă, fără bani, fără rude, poate fără mâini sau fără minte. Cineva sună la 112, altcineva respectă protocolul, iar într-o altă zi un raport va trebui să consemneze UNDE va fi trimis după perioada de spitalizare. Cineva, atunci, ”va face milă cu el” sau, așa cum ne așteptăm cu toții, după acest ”scandalos caz de la Dumbrava”, vom vedea în sfârșit acele centre-minune la care astăzi visează DIICOT-ul? Grea provocare!
Până atunci, acceptăm că trăim într-o lume în care moartea ori vinde, ori vindecă, iar scandalul face profit.
În orice altă abordare, ancheta trebuie să conțină un cuvânt-cheie: ”complicitate”.