Elena Aciocoiței este mamă, bunică, soție. Are 76 de ani și, după ce a ieșit la pensie, a lăsat în urmă orașul care i-a fost ”casă” vreme de 40 de ani.
Era copilă când a plecat la liceu, îndemnată de sfatul părinților din Cristești: nimic în viață nu se clădește fără carte! Venea din sărăcia satului comunist, când ”aveam de toate, în afară de bani”, dintr-o familie în care Dumnezeu se arăta în fiecare chip de om. După un an la Liceul Laurian, a intrat în prima clasă de elevi a noului Liceu Economic din Botoșani. Așa a ajuns contabilă, meserie care avea să îi rostuiască întreaga viață. A muncit în spitalele din Nicolae Bălcescu și din Cristești, apoi a venit în oraș, unde și-a urmat soțul. Și-a mai urmat bărbatul încă o dată, când au decis să se retragă la pensie, în Cristești, pe dealurile mirifice ale Ghilăneștilor.
Doamna Elena scrie poezii, a publicat chiar și o carte,”Păstrează aprinsă flacăra credinței”. Rânduiește în cuvinte mersul vieții, citește, umple pagini întregi cu sfaturi pentru copii, părinți, tineri căsătoriți. Sădește tot soiul de flori, cultivă grădina, îngrijește livada, ține în ogradă un alai de găini și un mic batalion de mâțe. ”Munca e dură aici, nu ca la oraș”, mărturisește Doamna Elena, îndulcind vorba cu o farfurie plină de plăcinte aburinde.
Într-o lume tot mai firavă și mai săracă spiritual, în care valorile se diluează în pâcla politică, iar haosul social se extinde de la o zi la alta, mai găsim în satele noastre oameni buni. Iar Doamna Elena este dovada vie a ceea ce am fost, a ceea ce am putea să fim.
”Dumnezeul copilăriei eu îl vedeam pe icoane și în sufletul părinților și-al bunicilor noștri”
-Doamna Elena, bine v-am găsit!
-Foarte bine ați venit la noi și vă mai așteptăm și altă dată. Sunteți în Cristești, în Ghilănești, la capătul satului, acasă la mine. Eu sunt născută tot aici, în Cristești, în vale. Din părinți cu patru fete, dintre care eu sunt a doua. Am avut o copilărie săracă, dar foarte frumoasă. Însă pe timpul acela nu ne era deloc rușine de sărăcie. Pentru că toți copiii erau așa. În 1950, pe16 mai m-am născut.
-Ce însemna pe atunci copilărie săracă?
-Săracă însemna bogată în toate, în afară de bani! Aveam de toate. Aveam și dragoste părintească. Aveam învățături frumoase. Aveam mâncare. Munceam în grădină, munceam pământul. Aveam de toate. Dar bani nu erau și n-avea nimeni. Și de asta nu mi-era rușine nici față de copii, la școală, de lipsuri. Pentru că n-avea nimeni. Toți eram așa. Nu erau nici pretențiile așa de mari ca acum!
-Și nu credeți că, astăzi, o copilărie cu bani este, totuși, o copilărie săracă?
-O copilărie cu bani, financiar, nu-i săracă. Dar sufletește, sunt mai săraci. Acum copiii cu bani stau cu nasul numai în telefon și în calculator, nu mai știu de un joc în aer liber, nu mai știu de prietenii, de conexiuni între copii, între colegi, de joaca în aer liber. Noi jucam v-ați ascunselea, jucam prinsa… Doamne, era un șes acolo, sau pe iaz… Mergeam cu vaca, mergeam cu mieluții, noi fugeam, mieluții după noi… Ne jucam, era foarte frumos!
-Cum educau atunci părinții, în acele vremuri, patru fete? Cum le pregăteau pentru învățătură?
-Nu exista să nu mergem la școală! Ningea, ploua, eram departe și era noroi. Nu era ca acum, asfalt. Și era noroi, dar niciodată n-am lipsit. Mergeam un kilometru și ceva pe jos, și pe zăpadă, cum era drumul… Mergem la școală și am învățat chiar foarte bine. Eram premiantă, pentru că mi-a plăcut școala. Nu exista să îi spun tatei că astăzi nu mă duc la școală. Am mai primit o educație frumoasă și pentru că la noi acasă a venit și bunica noastră, locuia cu noi. Mama și tata mai mergeau la câmp, la muncă, iar bunica rămânea cu noi și ne dădea sfaturi. Ne punea la treabă și ne dădea sfaturi tot timpul. Și ne învăța să fim cuminți, să fim cinstiți, să fim harnici, să fim ascultători, să fim de omenie. Să ajutăm pe cel care nu poate, să respectăm pe cel în vârstă. Așa ne învăța. Să îi respectăm pe vârstnici. Nu era ca acum!
”Am fost diagnosticată în Botoșani cu cancer”
-Doamna Elena, ne-ați citit multe poezii frumoase, cele mai multe creștine. Ați scris și o carte, ”Păstrează aprinsă flacăra credinței”. Pentru că ne-ați vorbit despre copilărie, cum era Dumnezeul copilăriei?
-Dumnezeul copilăriei eu îl vedeam pe icoane, în biserică și în sufletul părinților și-al bunicilor noștri. Când ne dădea un sfat, bunica parcă ne deschidea sufletul. ”Niciodată să nu uitați de Dumnezeu! Niciodată!”. Că dacă uiți de Dumnezeu, și Dumnezeu uite de tine. Și atunci când o să ai nevoie, nu te mai ajută. Tu trebuie să Îl respecți și să îi dai Slavă Lui Dumnezeu și când ți-e bine, și când ți-e greu. Pentru că, atunci când ai nevoie, Dumnezeu te știe.
-L-ați simțit vreodată pe Dumnezeu în viața dvs.?
-L-am simțit de multe ori. De multe ori!
-L-ați simțit și la greu?
-Și la greu. De multe ori I-am simțit prezența. Eu am fost bolnavă, am fost diagnosticată în Botoșani cu cancer. Și am mers, m-am internat la Cluj și toate diagnosticele s-au dovedit a fi neadevărate, pentru că între timp permanent mă rugam. Și eu în spital, și părinții acasă, și surorile, toți. Și rugăciunea și Maica Domnului au dovedit că într-adevăr nu a fost cancer. Am scăpat și vă vorbesc și acum, că dacă era cancer… A fost chiar foarte frumos. Am avut o copilărie frumoasă. Am avut sfaturi bune… Așa, fără bani, dar nu ne-am plâns... Pentru că, dacă așa era toată lumea, cu aceeași uniformă mergeam tot timpul, cu aceleași gentuțe la școală. Să fie curat, să nu fie rupt… Și mergeam înainte.
Și nu ne era rușine. Mai mult îmi era rușine dacă n-aș fi știut lecția. Să mă fi dus cu lecția neînvățată, îmi era rușine. Dar dacă știam lecția și luam note bune… Așa, cu rochița curată, veche, mergi înainte...
Și mai târziu am învățat că toate trebuie să le gândim logic. Nu luăm mecanic, că acum ai învățat, mâine ai uitat. Gândește logic și îți rămâne ceva în cap... Mie mi-a plăcut foarte mult la școală!
-Să mai vorbim puțin despre mama, care a crescut patru fete. Ați crescut apoi și dvs. trei copii. Ce ați preluat din învățătura mamei și ați transferat asupra copiilor dvs.?
-Sfaturile pe care le-am luat eu de la mama le-am transmis copiilor mei. Le-am spus să fie cinstiți, omenoși, harnici, credincioși, să meargă la biserică, să știe de Dumnezeu, să învețe și să fie cuminți. Să fie oameni adevărați. Acum, dacă și ei s-au mai înstrăinat, eu sfaturi tot le dau. Eu nu-i văd în toată ziua, dar n-am primit de reproșuri până acum și n-am tras rușine de pe urma lor.
”Am primit un plic acasă, că se înființează Liceul Economic în Botoșani”
-Ați plecat din Cristești la liceu, în oraș. Mai întâi la Liceul ”A.T. Laurian”.
-La Liceul Laurian am stat un singur an. În vacanța de vară, după clasa a noua, am primit un plic acasă, că se înființează Liceul Economic în Botoșani și se formează o clasă prin transfer din toate clasele, la alegere, care dorește. Nu era obligatoriu. Ne-a lăsat timp de gândire câteva zile, după care să spunem dacă vrem să mergem acolo sau nu. Și eu am acceptat. Și m-am dus și m-am înscris, mi-am luat transferul de aici și am mers acolo fără examen, fără nimic și am continuat, tot la Laurian, în clădirea Laurianului, cursurile Liceului Economic.
-Ați fost prima promoție de la înființarea Liceului Economic în Botoșani!
-Anul acesta, pe 15 septembrie, sunt 60 de ani de la înființarea Liceului Economic din Botoșani În 1966.
-Liceul Economic și decizia aceasta, de a trece de la Laurian la Economic, v-a asigurat o meserie?
-Mi-a asigurat o meserie! Țin minte că era o singură clasă și era director domnul profesor Petru Munteanu, un om cu suflet al lui Dumnezeu. Ne-a spus: dacă sunteți ascultători și învățați, suntem prima promoție, care reușește să ia bacalaureatul în prima sesiune, eu îi asigur loc în oraș. Bine, m-am străduit și am luat și eu examenul. Bucuroasă că am luat și eu, și mulți care au luat, care nu au luat, care plângeau, care râdeau. De acum trebuia să mergem să ne luăm repartițiile. Ca să se întâmple nenorocirea, cu 4 zile înainte de repartiție, a murit domnul director. A murit! Am mers la înmormântare, Dumnezeu să-l ierte.
Am rămas pe mâna dirigentului, era Olteanu Gheorghe, profesor de contabilitate, foarte de treabă. Și dumnealui ne-a asigurat posturi, dar nu la toți în oraș. A luat în ordine alfabetică, după catalog. Eu fiind Ungureanu, eram mai la urmă. Nu mai erau locuri în oraș. Și domnul diriginte mi-a dat un post, Dumnezeu să-i dea sănătate!, în comuna Nicolae Bălcescu, la spital. Era spital mare acolo, și eu eram contabilă. Și acolo am avut asigurat și casă și masă, cât am stat acolo.
Dar n-am stat prea mult, numai vreun an am stat. Apoi s-a făcut loc la spital în Cristești și am făcut transferul aici, ca să stau la părinți. Și am mai stat un pic până m-am căsătorit. Dacă m-am căsătorit, am mers în oraș cu soțul. El era deja în oraș. Am făcut transfer în oraș, din transfer în transfer și așa am stat în oraș până am ieșit la pensie.
”Mai valoros era un liceu atunci decât e astăzi facultatea!”
-Spunea cineva că între a fi contabil în anii 60-70, de exemplu, și a fi contabil astăzi, e o diferență ca de la cer la pământ. Dar sunt sigură că a fost diferență mare și între 1970 și ieșirea dvs. la pensie. Ați fost martoră la multe schimbări, s-a schimbat și contabilitatea, s-a schimbat și societatea...
-S-a schimbat! Totul s-a schimbat. Eu fiind și mai săracă, mi-am dat silința să învăț. Și ceea ce am acumulat eu – cunoștințe – în liceu mi-a folosit la serviciu până am ieșit la pensie. Doar că am mai făcut cursuri de perfecționare, cursuri în timpul serviciului, dar mi-am folosit cunoștințele și am muncit până am ieșit la pensie.
Eu am socotit că mai valoros era un liceu atunci decât e astăzi facultatea. Pentru că și era mai valoros. Nu puteau mulți copii să ajungă la liceu. Nu puteau. Chiar dacă erau elevi buni. Și eu m-am străduit, așa cum am putut, cu aceeași uniformă, cu aceeași gentuță, am mers înainte, și cu cunoștințele acelea am muncit până am ieșit la pensie. Da, am mai făcut cursuri de calificare, am mai făcut între timp. M-am pus la curent cu noua schimbare, și când a apărut TVA-ul... Dar eu am fost foarte mulțumită de viața mea. A fost mai greu, mai cazi, am mai fost bolnavă, dar am mers înainte. Ai căzut, te-ai ridicat. Mergi înainte. Ce să faci? Trebuie să fii optimist.
”Viața aici este dură în comparație cu orașul!”
-Și L-ați ținut pe Dumnezeu aproape, din copilărie și până astăzi. Îi scrieți poezii…
-Când eram în liceu, eram corespondentă a liceului la Ziarul Clopotul. La toate activitățile din liceu participam, scriam și dădeam la Ziarul Clopotul, unde se publicau activități din liceul nostru. Idei am avut, dar trebuie să spun că nu prea era timp să te gândești la așa ceva. Făceam, scriam, rămâneau pe un caiet... De când am ieșit la pensie, fiind și mai în vârstă, și mai bolnavă, mă mai odihnesc câteodată de la muncă, mai scriu, mai gândesc. Am devenit cunoscută și la biserică, și la preoți, și la lume. M-am întors în sat când am ieșit la pensie, aveam 59 de ani.
-V-ați așezat aici, în Ghilănești.
-Și-am venit aici, în Ghilănești, comuna Cristești. Nu regret nicio clipă. Este multă muncă, viața aici este dură în comparație cu orașul. Este o viață dură, dar dacă-ți place să muncești, să fii corect și om de omenie… Nu regret. Pentru că fiecare muncă îți aduce și o satisfacție. Nu neapărat numai satisfacție financiară. Satisfacție morală, așa. Cultiv flori, e pentru plăcerea noastră. Soțul meu a pus o livadă mare, cu fructe de tot felul, avem vie, avem solar. E muncă multă, e adevărat. Dacă ești obișnuit să faci, nu ți-e greu. Fac cât pot. Când nu pot, mă mai întind un pic în pat, mă odihnesc, după aceea merg iară. Când e cald prea tare, mă retrag în casă. Când e răcoare dimineața, seara, merg în grădină.
-Vă place mult să scrieți poezii, dar am văzut că nu doar poezie scrieți. Mi-ați arătat sfaturi pentru copii, pentru tineri…
-Am sfaturi pentru toţi, şi pentru tineri căsătoriți, şi pentru copiii mei, dar nu numai pentru ai mei, şi pentru alţi copii. Dacă tineretul de astăzi ar lua seama la aceste sfaturi, nu numai ce spun eu, că eu sunt mică. Dar sunt atâtea exemple, şi la biserică predică părintele, şi prin cărţi, dacă ar lua seama tinerii de astăzi la sfaturile astea, poate s-ar îndrepta şi Dumnezeu cu fața spre noi.
”Tu să știi, Mărie, eu am știut că o să reușești!”
-Chiar în vara aceasta am cunoscut-o și pe Maria, nepoata dumneavoastră, care tocmai a fost admisă la Oxford. Am vorbit cu ea și am văzut că a preluat și de la mama ei, și de la dumneavoastră, toate aceste frumuseți. Și credința în Dumnezeu, și respectul.
-Să dea Dumnezeu să le păstreze în suflet! Dar băiatul! Nu ați discutat cu băiatul! David. Acum vreo 3-4 ani, era el mai mic... Seara ne strângeam toți acolo, în cameră, și făceam o discuție, ce am făcut azi, după care ne așezam toți în genunchi la icoană și făceam rugăciunea înainte de culcare. Unul spunea Tatăl Nostru, pe urmă eu spun o rugăciune, tu o rugăciune, mai citim în carte, mai spunem fiecare ce știe pe de rost, la icoană. Când am terminat toți ne-am ridicat, ne-am așezat în pat, mai discutam acolo. Dar el sare repede din pat: am uitat să-i spun ceva lui Dumnezeu! Și s-a ridicat, cum era, în pijămăluță, s-a așezat singur în genunchi, a pus așa mânuțele și a spus: Dumnezeu, Dumnezeu, te rog din tot sufletul meu să mă ierți că astăzi i-am spus mamei că-i dusă cu pluta, atunci când jucam mingea. Te rog să mă ierți că nu o să mai spun niciodată. Am greșit, Doamne, să nu-mi dai coșmaruri!
-David s-a născut în Marea Britanie. Maria mi-a povestit că era aici, în vacanță, în Ghilănești, atunci când a primit răspunsul de la Oxford că a fost acceptată. Și mi-a mărturisit că a fost tare bucuroasă că vestea a venit aici, în România.
-Prima dată am muțit, am tăcut, câteva minute nu știam ce să spun. După aceea i-am spus: Bravo, Măriuca! Dar tu să știi, Mărie, eu am știut că o să reușești. Mie mi-a spus sufletul, am știut că tu o să reușești. Dumnezeu să-ți călăuzească pașii și mintea, să te poți descurca până la urmă. Pentru că greu s-a ajuns aici, te-ai văzut pe ultima treaptă a scării, dar este și mai greu să te menții, Maria. Să te menții acolo, tu să lupți de acum să te menții, să termini. Și-aș vrea, Măriucă, să fiu sănătoasă, așa i-am spus, să mă bucur la terminarea facultății tale. Să te văd că ai terminat. Și atunci mă bucur pe deplin.
”Munca împletită cu rugăciunea, asta e salvarea omenirii!”
-Doamna Elena, cum vedeți lumea de astăzi? Ați trăit vremuri grele, ați trecut și prin comunism. Când v-ați născut, România era după război, venea foametea, apoi colectivizarea. Cu toate acestea, noi, cei de astăzi, spunem că ne este greu, mai greu ca niciodată. Dumneavoastră cum vedeți?
-Spune lumea că e greu, și mai greu este pentru cei care sunt depărtați de Dumnezeu în suflet. Pentru că acum, de bine, de rău, sunt pensii, mai sunt ajutoare sociale, mai este un ban, pe timpul acela noi am trăit fără bani. Și nu a murit niciunul de foame. Dar tot copilul, cum creștea un pic, era obișnuit să facă treabă în gospodărie după puterea lui. Dacă nu putea face altceva, mătura în curte, mătura în casă, o scutea pe mama, ea între timp făcea altceva. Înainte se căsătoreau fetele la 16 ani, la 17 ani. Da, adevărat, se căsătoreau. Dar fata, până se căsătorea la 16-17 ani, ea știe absolut toată treaba în gospodărie. Totul.
Dacă o lăsai singură acasă, ea îți făcea totul. Și mâncare, și curățenie, și spălat, călcat, avea grijă de copiii cei mai mici. Totul făcea. Acum, pune un copil de 16 ani și îți facă ceva. Atunci, toți copiii erau obișnuiți cu munca. Și aveau timp și de joacă. Se jucau după vârstă. Se jucau în aer liber, să duceau și la scăldat…
-Credeți că astăzi munca ne poate salva, ca societate?
-Ne poate salva foarte mult! Abia munca este salvarea. Munca împletită cu rugăciunea, asta e salvarea omenirii. Nu a mea, a omenirii întregi. Munca și rugăciunea. Asta ne salvează.
”Du-te prin sat, că nu întâlnești pe nimeni mergând pe jos!”
-Cum ne-am pierdut? Când ne-am pierdut?
-Ne-am pierdut și din cauza modernismului. Și din cauza - după părerea mea – a atâta inteligență artificială. Și asta face ca omul să ia totul de pe calculator și să nu muncească și să nu gândească. Înainte, când mergeai prin sat, te întâlneai cu multă lume, și copii și tineri. Se duceau unul la altul, comunicau, se ajutau. Dar acum totul se rezolvă prin telefon. Nu se mai merge. Toți se urcă în mașină. Du-te prin sat, că nu întâlnești pe nimeni mergând pe jos. Cu toate că este asfalt, nu ca pe timpul acela.
-Și totuși, modernitatea ne-a dus și avantaje. Medicina a evoluat, ne ajută foarte mult, mașina ne ajută foarte mult…
-Ne ajută, dar în privința educării tinerilor, eu zic că mai mult era atunci când învățau. Dacă tu înveți și gândești logic, îți rămâne ceva în cap. Dacă ai citit mecanic, ai copiat rezultatul de pe telefon, ce îți rămâne când te duci tu la un examen? Sau la un examen al vieții! Că și viața uneori te pune la un examen.
-Ne vorbiți și ca un contabil care a socotit la viața lui foarte mult și a știut să facă totul cu propria minte…
-Atunci, eu, printre altele, la serviciu, aveam de făcut statele de plată, dar nu le făceam pe calculator. Erau așa niște cearșafuri de mari! După aceea, dădeam alocații. Toate reținerile pe care le făceam de la om, dacă tu aveai rată, îți rețineam rata și o viram la furnizorul celălalt. Făceam și viramentele la fiecare. Era muncă destul de multă. Când era la încheiere de lună, dacă primeam cumva mai târziu pontajele, stăteam și noaptea, stăteam și duminica, că omul trebuia să-și ia salariul la timp.
”Să ne facem frumoși prin comportament, prin vorbă…!”
-Doamna Elena, mi-ați citit multe poezii foarte frumoase. V-ați inspirat din viața lui Iisus, din viața Maicii Domnului… Dar ați citit și Viețile Sfinților, mi-ați vorbit atât de frumos de Sfânta Maria Egipteanca.
-De ce Maria Egipteana? A fost păcătoasă…, dar până a devenit sfântă. Pentru că s-a întors la credință. Și pentru a deveni sfântă a stat 47 de ani în pustie. Și când a murit, un leu mare a venit și i-a săpat groapa cu labele și a înmormântat-o acolo. Și sfântul părinte Zosima, care a trecut pârâul și a venit și a împărtășit-o. Și când a împărtășit-o acolo, a rămas vorba: de acuma vii la anul viitor, era Postul Mare, înainte de Paști…. Și la anul viitor era moartă. Dar Sfântul a fost bucuros că a împărtășit-o.
-Avem sfinți încă, dintre cei născuți în zilele noastre… Ce ne învață sfinții?
-Am fost acum câteva zile la Sfântul Onufrie, am fost la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, care e tot de pe meleagurile noastre. Din Viețile Sfinților, cine le citește, învață să fie om în viață. Adică luând exemplul lor, tu te împaci și cu Dumnezeu, și cu lumea, și cu hărnicia, și cu tot. Sfinții, n-ai să vezi niciunul că e mare, că e gras. Sfinții au postit, sfinții s-au rugat, sfinții s-au nevoit și au păstrat cu lacrimi credința. Din Viețile Sfinților înveți să fii om. Cu atât mai mult un creștin bun.
-Dacă ne întoarcem la Maria Egipteanca, și sunt mulți sfinți care au avut nevoințe, care au avut vieți foarte grele, unii și păcate foarte mari. Cum ne raportăm astăzi la lumea noastră? Pe Maria Egipteanca au judecat-o, neștiind că ea va deveni Sfântă. Vedem astăzi în jurul nostru oameni care au căzut și îi judecăm. Poate și dintre aceștia unii vor deveni sfinți…
-Adevărat! De asta am spus că trebuie să fii om cu fiecare, și cu bogatul, și cu săracul, și cu cel îmbrăcat bine, și cu diplomat în mână, și cu cel cu hăinuța ruptă. Dacă poți, întinde-i o mână cu ceva. Dacă nu, dă-i un sfat bun. Dacă are nevoie de un sfat bun, la un moment dat, zâmbește, prinde-l de mână, dă-i un sfat bun și dă-i un leuț, cât ai tu, dacă poți. Dacă nu poți, dă-i o încurajare. Dă-i un sfat bun și o încurajare. Și asta îl ajută. Pentru că Dumnezeu ne-a lăsat să facem bine după puterea noastră. Eu dacă am milioane, îți dau și ție din milioanele mele. Dar dacă nu am atâta, își dau o inimă curată, un gând bun, un cuvânt frumos. Și te bucur pe tine. Și atunci bucuria ta ajunge sus, la Cer. Și poate se răsfrânge și asupra mea, care ți-am dat sfatul bun. Orice faptă bună, înaintea lui Dumnezeu, nu va rămâne nerăsplătită. Toate se plătesc, mai devreme sau mai târziu. De asta trebuie să fim buni cu fiecare, oameni cu fiecare. Cinstiți, corecți.
Și noi, bătrânii, cum sunt eu... Asta-i viața, ne sluțește, ne face riduri pe față, ne face părul cărunt… Dar noi, chiar dacă ne sluțește și suntem urâți fizic, trebuie să avem sufletul de aur, trebuie să avem un suflet bun, o vorbă bună mângâietoare, un sfat bun, un ajutor celui care nu are, să vadă frumusețea ta prin suflet. Noi trebuie să ne arătăm frumusețea prin suflet, că așa, la fizic, suntem bătrâni, că asta-i firea, asta-i viața. Dar să ne facem frumoși prin comportament, prin vorbă…
-Trăim și într-o vreme în care toate s-au modernizat, rețelele sociale intră și ele în categoria asta. În urmă cu 30, 40, 50 de ani nu era la vedere toată judecata asta a oamenilor. Acum o vedem, deschidem Facebook-ul și vedem cum oamenii se sfădesc, cum oamenii se judecă unii pe alții cu duritate. De ce credeți că simt oamenii nevoia să își pună aproapele la zid?
-Am și eu Facebook. Mă uit câteodată, când am timp, mă uit acolo. Dacă văd că e ziua cuiva cunoscut, scriu un cuvânt de felicitare, de la mulți ani. Dacă nu… N-am blamat niciodată pe nimeni. Dar multă lume, acolo, are invidie și răutate. Nu toți. Sunt și oameni foarte buni. Din ecranul ăsta negru al televizorului, poți să mergi fie pe calea Raiului, fie pe calea Iadului. Depinde ce îți alegi. Că Dumnezeu ne-a lăsat libertate, să ne alegem ce vrem noi. Din telefon luăm și bune și rele. Dar tu să știi ce să-ți alegi. Dacă vrei să-ți alegi calea Iadului, te duci în groapa pierzării. Dacă vrei să-ți alege calea cea bună, din telefon ai de toate. Trebuie să știi ce să-ți alegi. Tehnologia e bună în felul ei, ne ajută, ne ușurează munca, dar trebuie să știi cum să o folosești. Dacă știi cum să o folosești...
”Să nu creadă că o să fie oameni mari fără muncă și fără Dumnezeu!”
-După ce ne-ați povestit atât de multe lucruri frumoase, ce sfaturi aveți pentru copii, pentru părinți și pentru profesori?
-Pentru tineri. Să fie atenți la școală, să învețe, să gândească logic și să împletească munca cu rugăciunea. Să nu creadă ei vreodată că o să fie oameni mari fără muncă și fără Dumnezeu. Nu o să ajungă! Chiar dacă o să ajungă prin tehnologie, nu o să meargă departe. Fără muncă, pricepere, omenie, cinste, hărnicie, nu o să ajungă departe. Toate astea se câștigă cu greu, prin cinste, hărnicie, dăruire. Tu trebuie să dai omenie ca să primești, tu trebuie să dai respect ca să poți primi și tu. Dacă tu nu respecți pe cel bătrân, cum vrei să fii și tu la locul tău respectat?
Pentru părinți, să aibă grijă permanent de copiii lor, să nu îi lase prea liber. Că dacă se duce în dreapta, în stânga, de mic, mai târziu mai greu, sau deloc, nu-l mai poți întoarce înapoi. De mic trebuie să ai grijă de el și să știi cum să-l crești, să-l educi. Și atunci speri să fie om mare și să culegi roade bune ca dintr-un pom bun.
Pentru profesori, să-și dea toată silința, să se apropie de copii cu omenie, să-i ia cu vorbă bună. Nu cu ceartă, nu cu scandal, nu cu bătaie. Nu faci nimic, că ei acum sunt înrăiți. Ia-i cu vorbă bună, dă-le exemple fel de fel, du-le, arată-le. Și de la un animal ai ce învăța, dacă vrei să vezi cum își îngrijește puii, și de la un animal ai ce învăța. Dă-le exemple bune și învață-i tot ce e bun, omenesc și firesc și în legea firii, ce ne-a lăsat Dumnezeu, că acum se mai învață și pe alături de legea firii.
-Doamna Elena, mulțumim că ne-ați primit. Mulțumim tare mult că ne-ați primit cu plăcinte atât de gustoase, că ne-ați citit poezii și că ne-ați împărtășit întâmplări frumoase! Și așteptăm a doua carte de poezii, caietul este plin!
-În general, eu zic că am căutat să aduc esența, Cuvântul Lui Dumnezeu. Că am scris și de Dumnezeu, am scris și din astea din popor. Dar eu zic că sunt adevăruri.
-Spuneți în carte: ”Numai sufletul înveșmântat în smerenie va primi binefaceri și mântuire”. Este definiția credinței ortodoxe.
-Smerenia ne salvează. Să nu fim mândri, să nu fim încrezători, ”am ajuns om mare, de-acum nimeni nu mă mai poate doborî, eu sunt cineva, eu îi calc în picioare pe toți”. Nu, azi ai ajuns om mare, dar roata vieții se învârte, azi ești sus, mâine poți să fii jos. Cu sau fără voia ta. Cu sau fără vina ta. Trebuie să fim smeriți. Dacă suntem oameni de omenie, și când am căzut la un necaz, se găsește un om de omenie să mă ajute dacă eu sunt om cu fiecare, când nu-i bine, se găsește să mă ajute și pe mine cineva la greu.
-Să ne revedem la fel de sănătoși și să aveți inspirație pentru a scrie mai multe poezii!