”Microbismul, o boală ca toate bolile”. Suporter la Botoșani, între agonia unei prăbușiri și extrazul unei victorii!

”Microbismul, o boală ca toate bolile”. Suporter la Botoșani, între agonia unei prăbușiri și extrazul unei victorii!

Am avut întotdeauna un respect deosebit pentru colegii mei din presa sportivă. O muncă dificilă, care presupune nu doar un fler jurnalistic aparte, ci și o bună cunoaștere a fenomenului, cu tot ce înseamnă el: disciplină, reguli stricte și o documentare minuțioasă înainte de fiecare competiție.

O muncă pe care, însă, niciun reporter de teren nu o poate face fără pasiune. Or aici intervine și frumusețea ”jocului” jurnalistic. Un reporter sportiv care transmite nu doar informație, ci transferă către ”publicul” de acasă energia tribunelor, forța și determinarea jucătorilor, care știe să așeze pe rana unei înfrângeri un strop de speranță.

Mai există o componentă importantă a acestui fenomen: spectatorii. Oamenii din tribune. Suporterii. Și, se știe, când vorbim despre fotbal, patima nu are limite.

Ei sunt microbiștii. Interesant este că, la originile sale, cuvântul ”microbist” exprimă pasiunea (excesivă, este adevărat) pentru un sport (poate fi și fotbalul!) sau pentru muzică. Însă sportul-rege pare să își fi adjudecat doar pentru sine acest termen, și nu de ieri, de azi...

În 1967, de pildă, în ziarul Sportul citim o foarte interesantă explicație, chiar dacă ea este impregnată de nuanțe ușor ironice, în note umoristice: „Microbismul este o boală ca toate bolile, cu excepţia caracteristicii că nu trebuie tratată... ci menajată. Cel infectat de microbul meciurilor poartă numele de «microbist», fiindcă poartă microbul în el, ca orice purtător de germeni din alte boli infecto-contagioase. Boala evoluează în accese, de regulă săptămânale”. (”Fiziopatologia microbistului”)

Termenul a fost inclus în prima ediție a Dicționarului explicativ (DEX), în 1975, cu o definiție care va fi păstrată și în edițiile succesive: „spectator pasionat (în mod excesiv) la o întrecere sportivă (în special de fotbal)”.

Potrivit lingvistei Rodica Zafiu, se observă o apropiere între derivatul românesc ”microbist” și cel italienesc – ”tifoso”. Și asta întrucât sensul de bază al cuvântului tifoso – ”bolnav de tifos” – are în italiană și sensul de ”suporter pasionat”, fapt atestat încă din anii 30 ai secolului trecut. Astăzi cuvântul este cunoscut în genere ca descriind ”fanii” sportivi.

Desigur, sensurile sunt marginale, ele fiind privite și în paradigma metaforică a cuvintelor. Așa se face că atât ”microbist”, cât și ”tifoso”, sunt metafore care ”leagă boala de febrilitatea pasiunii sportive”, ne spune Rodica Zafiu.

Cu toate acestea, o altă sursă redă drept origine a cuvântului ”tifosi” greaca veche, unde ”typhos” ar însemna fum, și asta pentru că era un lucru obișnuit ca spectatorii Jocurilor Olimpice din Antichitate să sărbătorească victoria sportivilor lor preferați reunindu-se în jurul unui foc de tabără. Cinefilii cunosc, de bună seamă, pelicula din 1999, regizată de Neri Parenti, care poartă chiar numele de ”Tifosi”, un film italian de comedie cu Massimo Boldi în rolul principal.

Teoretizarea este, în general, apanajul lingviștilor. Pe stadion, în zona cea mai fierbinte a fotbalului, ”boala” se manifestă acut și nimeni nu este preocupat să o trateze. Dimpotrivă!

Aici, în tribunele stadionului, găsești suporteri, microbiști, ultrași. Oameni de toate vârstele, de la copii la bătrâni. Atmosfera e ”la liber”. Și tocmai acesta este farmecul!



Recunosc faptul că, până la meciul FC Botoșani – Mioveni, nu am fost niciodată pe stadion. Nici la Botoșani, nici în altă parte. În copilărie, ca orice copil din ”vremea Nadiei”, încercam cu inconștiența vârstei bârna și paralela de pe stadionul din sat, în adolescență am practicat o vreme handbal, prin liceu și tenisul. Nu ratez campionatele naționale sau mondiale de gimnastică, handbal, tenis, canotaj sau fotbal. Inclusiv – tot la TV – meciurile echipei FC Botoșani din ultimii 5-6 ani.

Însă nimic nu se compară cu atmosfera de pe un stadion de fotbal. Acolo unde viața curge într-un ritm amețitor. Unde tensiunea te leagă de scaun sau, dimpotrivă, te aruncă în aer.

M-am obișnuit greu să nu mi se spună ”de-a gata” cine dă pasa, cine șutează la poartă, de ce faultul nu e fault și de ce, câteodată, nici măcar golul nu (mai) e gol. Te prinzi că s-au întâmplat toate astea în fracțiuni de secundă și... aștepți năuc reluarea! Pentru că așa te-a învățat televizorul. Și totuși, în jurul tău oamenii văd, înțeleg, captează secundă cu secundă tot ce se petrece pe iarbă. Și, da, realizezi repede că ei, ”comentatorii” fără cască și microfon din tribună, sunt de nestăpânit: aspri când e cazul, îngăduitori când se cuvine. Își poartă în colțul ochilor lacrima gata să cadă ”bărbătește” atunci când fotbaliștii le oferă spectacol. Aplauzele sunt direct proporționale cu dăruirea de pe teren. Devin cruzi la orice mică greșeală, huiduie și strigă fără opreliște. Dar tot ei, peste numai un minut, izbucnesc în urale la o pasă reușită.

La meciul cu Mioveni, de pe Stadionul Municipal din Botoșani, am avut răgaz să îi privesc îndelung. Câteva rânduri mai jos îl zăresc pe domnul V. Îl văd zilnic pe strada mea plimbându-și un cățel mofturos. Este mereu sobru, civilizat, atent să nu lase pe trotuar vreo ”urmă” de cățel mofturos. Pe stadion, domnul V. strigă, aruncă nervos brațele în aer, își amestecă vorbele cu ale celor din preajmă și o face cu un aer adolescentin care mă amuză. În dreapta mea, mult peste 10-12 scaune, o doamnă cu doi copii. O știu din cartier, gata mereu să ajute cu ceva, pe cineva, undeva la magazinul unde muncește. Își ține copiii aproape, le explică din când în când la ureche, apoi toți trei izbucnesc în urale: ”Bo-to-șani! Bo-to-șani!”. Recunosc mulți oameni ai orașului, pe unii îi vădși prin săli de spectacol, pe alții la evenimente de tot soiul.

Atmosfera din tribune nu are nimic a face cu vulgaritatea, cu grobianismul. Da, se mănâncă semințe într-o furie de nestăpânit. Mai prinzi prin aer și câte o înjurătură. Dar oamenii sunt atenți. ”Ei, câți copii, câte femei sunt aici... Nu poți să spui una și alta, te stăpânești, nu ai ce face”, îl aud pe vecinul meu din stânga. Da, probabil că prezența constantă la meci a femeilor, a copiilor, va schimba tot mai mult mentalitatea în tribune.

Probabil că cei mai mulți dintre cei pe care i-am văzut vineri în tribunele meciului FC Botoșani – Mioveni nu vor călca niciodată într-o sală de spectacol, la o lansare de carte, într-o galerie de artă. Asta nu îi face mai puțin buni, mai puțin civilizați în lumea reală, mai puțin educați (da, aici îmi veți arăta mizeria rămasă în tribune după meciul de vineri și aveți dreptate! Dar vom învăța și despre asta!).

Cineva spunea că fotbalul pe stadion este un ”experiment social”. Aș adăuga și sufletesc. Este despre toleranță, despre înțelegere, despre pasiune și... da, și despre ”o boală ca toate bolile, care nu trebuie tratată, ci menajată!”

Sigur că și fără ei, microbiștii, fotbalul ar exista. Dar nimic nu ar mai fi la fel.  


 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Lucian Vasiliu, laureatul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia: ”Nu mă gândeam să mă duc spre literatură, dar moartea tatălui meu m-a marcat”

Sâmbătă, 15 Iunie 2024
404

Un premiu de excelență poetică, primit de-a lungul timpului de Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu,...

Caragiale a fost primul care a scris despre moartea lui Eminescu. ”A plâns efectiv!”

Vineri, 14 Iunie 2024
894

În primăvara anului 1887, Eminescu vine la Botoşani. Epuizat, slăbit după un tratament la ”bolnița” din Neamț. La Botoșani îl aștepta Harieta, sora cea beteagă &i...

Bogdan Horga: ”Orașul nostru este interesant, de asta am și ales să trăiesc aici. Publicul din Botoșani este cu totul special!” (Foto, Video)

Miercuri, 12 Iunie 2024
1984

A prins drag de teatru în anii de liceu. ”Eram un elev ciudat, olimpic la istorie și corigent la geografie, bun la sport și la chimie zero”, povestește actorul Bogdan Horga. Liceu...