Apărută pentru prima dată în 1962, această carte a fost imediat pusă la index. Motivul? Îndrăzneala de a fi pus la îndoială “universalitatea potenÅ£ială” a operelor izvorâte din cultura industrială. A făcut scandal, a fost repede acoperită cu uitarea lumii academice. A venit timpul să recitim acest volum apărut în plin delir al revoluÅ£iei sexuale, într-un moment când modelul capitalist era la apogeu. A sosit momentul să ne evaluăm împreună cu Edgar Morin societatea în care ne aflăm, cu nimic diferită de cea din urmă cu jumătate de veac, puÅ£in doar mai adâncă, mai înglodată ÅŸi mai fără de speranţă azi decât pe atunci.
Citind aceste pagini ÅŸi fiind impresionaÅ£i de formidabila sinteză întreprinsă de-a lungul lor, e cu neputinţă să nu ne punem acut problema sensului. Scrierea aceasta este despre un vârtej, despre o beÅ£ie, despre nebunia noastră, despre spiritul timpului. Însă e rece, are aerul de a fi elaborată într-un colÅ£ liniÅŸtit, la marginea iureÅŸului. Se poate citi ÅŸcolăreÅŸte, de la cap la coadă, dar poate fi abordată pe sărite, la rigoare chiar de la coadă spre cap. Are noimă în ansamblu, are noimă în fiecare paragraf. Åži ne întrebăm cum se poate ca cineva să surprindă atât de bine sensul acestui tip de societate, în orbirea cvasi-generală. Pentru că, în mod evident, despre asta e vorba în lucrarea lui Edgar Morin, despre surprinderea unor linii de forţă, despre decelarea unor repere care trasează punctele cardinale într-un haos.
Vom încerca în rândurile următoare să redăm chintesenÅ£a volumului, conÅŸtienÅ£i fiind că e cu neputinţă să faci un rezumat la ceea ce este deja o sinteză, altcumva decât ciuntind ÅŸi renunÅ£ând la lucruri tot atât de importante ca ceea ce am ales să preluăm. Dar cum poate fi altfel o recenzie a unei cărÅ£i extraordinar de dense ÅŸi de vii, altfel decât ceea ce este insectarul faţă de o pajiÅŸte pe care zboară fluturi? Fiecare subtitlu e un ac care Å£intuieÅŸte în decorul neutru ceea ce altfel e demonstraÅ£ie, e raÅ£ionament, e polemică. Modul de aranjare a exponatelor va fi tot cel al libelulelor într-o vitrină: după mărimea aripelor, după culoarea antenelor, ÅŸi nu în ultimul rând după criteriile care ascund sub pretenÅ£iile autorităţii bunul plac al celui ce stă în spatele lucrului făcut.
A doua industrializare şi materia ei primă
Trăim într-o cultură de tip industrial, care n-ar fi fost cu putinţă dacă anumite invenÅ£ii tehnice (cinematograful ÅŸi telegrafia fără fir) n-ar fi fost deturnate de la scopurile lor primordiale, sub influenÅ£a spiritului mercantil. Cinematograful, creat ca să înregistreze miÅŸcarea, a fost fagocitat de industria spectacolului. Telegraful fără fir, strict utilitar la început, a fost acaparat de joc, muzică ÅŸi divertisment. Prima industrializare a distrus activitatea artizanală. A doua industrializare ne atacă imaginile ÅŸi visurile. Trăim vremurile colonizării sufletelor, ale industrializării spiritului. Noile colonii se fac în interiorul omului, acolo se deversează mărfurile culturale.
Tehnica, de care suntem atât de mult înconjuraÅ£i, obiectivizează, raÅ£ionalizează, depersonalizează. Or, asta nu înseamnă ca lumea înconjurătoare ar deveni mai obiectivă ÅŸi mai raÅ£ională. AfirmaÅ£ia obiectivităţii tehnice corespunde unei afirmaÅ£ii a subiectivităţii omeneÅŸti, pentru că o civilizaÅ£ie care reduce totul la obiecte creÅŸte în mod necesar partea subiectivă a celor care domină, însuÅŸindu-ÅŸi ÅŸi consumând obiectele. Or, aici suntem plonjaÅ£i în plin paradox, pentru că fiecare membru al acestei societăţi este încurajat să fie “el însuÅŸi” (deci cât mai subiectiv), în vreme ce imaginarul său este populat cu produse industriale (deci cât mai obiective). Nu este singura contradicÅ£ie a culturii industriale…
Marele public mediu
Lege: orice sistem industrial tinde spre creÅŸtere, orice producÅ£ie de masă destinată consumului tinde spre consum maxim. Sectoarele culturii industriale cele mai dinamice tind spre public universal (ex: superproducÅ£ia de la Hollywood, revista mondenă Paris Match). Pentru ca acest public să fie captat, se caută un numitor comun. Cu cât acesta este mai mic, cu atâta ÅŸansele găsirii lui sunt mai consistente. Filmele standard tind să ofere: dragoste, acÅ£iune, umor, erotism în doze variabile. Săptămânalul Paris Match oferă în acelaÅŸi număr: spiritualitate, erotism, religie, sport, umor, politică, jocuri, cinema, călătorii, explorări, artă, viaÅ£a privată a vedetelor etc. Cuvântul cheie: eclectismul. Din toate câte ceva, per ansamblu nimic.
Publicul, pentru a fi cu adevărat “mare” (în sens pur cantitativ, singurul care contează), gravitează în jurul clasei medii, nivelând diferenÅ£ele sociale prin standardizarea gusturilor ÅŸi a intereselor. Omul mediu este omul imaginar, care răspunde la stimulii audovisualului: imagine, sunet muzical, cuvânt, scriere. Nu este omul universal, ci omul nou care dezvoltă o civilizaÅ£ie nouă, cu tendinÅ£e de universalizare. Nu se exprimă, dar răspunde ofertei cu reflexe pavloviene: da sau nu, succes sau eÅŸec. Curentul mediu triumfă ÅŸi nivelează, amestecă ÅŸi omogenizează. Favorizează esteticile medii, poeziile medii, talentele medii, îndrăznelile medii, vulgarităţile medii, inteligenÅ£ele medii, tâmpeniile medii.
Ipostaza tipică a omului mediu este cea de consumator, fiinţă libidinoasă dominată de dorinÅ£a de a-ÅŸi satisface dorinÅ£ile. Capitalismul este marele agent al libidinizării moderne, punând accent mai întâi pe profit, mai apoi pe consum, ÅŸi fără încetare pe bani. Omul mediu vrea din ce în ce mai puÅ£in să scape maÅŸinii sociale, sau să investească, dar vrea din ce în ce mai mult să (se) consume. În societatea tradiÅ£ională, dacă subzistenÅ£a era asigurată, viaÅ£a individuală era angajată într-o muncă de acumulare. Omul de azi este un consumator, iar consumator nu este doar cel ce consumă neîncetat, ci cel care se dezinteresează de investiÅ£ie.
Lumea pe dos ÅŸi reversul lumii
Prin miÅŸcarea sa reală ÅŸi prin prezenÅ£a ei vie, cultura industrială reînnoadă cu caracterul culturii preimprimate, folclorică ÅŸi încă arhaică, prin intermediul prezenÅ£ei vizibile a fiinÅ£elor ÅŸi a lucrurilor, prezenÅ£a permanentă a lumii invizibile. Cânturile, dansurile, jocurile, ritmurile radioului, televizunii, cinematografului, resuscită universul sărbătorilor, a dansurilor, a jocurilor, ritmurile din vechime. Însă, cultura de masă rupe unitatea culturii arahaice, în cadrul căreia în acelaÅŸi loc toÅ£i participau concomitent ca actori ÅŸi ca spectatori ai sărbătorii, ai ritului, ai ceremoniei. Ea îi separă fizic pe spectatori de actori. Åži mai este ceva: cultura arhaică separa riguros zilele de sărbătoare de viaÅ£a cotidiană. Cultura industrială sfidează astăzi această logică, răspândindu-se în toate interstiÅ£iile vieÅ£ii cotidiene. Ea înlocuieÅŸte sărbătoarea cu distracÅ£ia.
Cultura folklorică era o cultură de tip hic et nunc. Sărbătorile ÅŸi cutumele locale erau înrădăcinate într-un teritoriu ÅŸi situate într-un calendar (aniversări, sărbători sacre). Cultura industrială dezagregă definitiv reperele hic et nunc. Ea tinde la un public indeterminat. Nu are rădăcini, ci o implantaÅ£ie tehnico-birocratică. Totul este dezintegrat, apoi reintegrat după altă logică. Unele teme folklorice sunt absorbite de cultura industrială, apoi modificate în vederea universalizării. “Hic nu este abolit, ci relativizat. Nunc devine un nou nunc cosmopolit, cel al vogii, al modei, al succesului zilei, al eternului prezent.” În contrapartidă, cultura industrială întreÅ£ine ÅŸi amplifică voyeurismul, atitudinea spectatorului detaÅŸat de spectacol: “Spectatorul tipic modern este cel care e destinat tele-viziunii, adică cel care vede totul în plan apropiat, ca prin teleobiectiv, dar în acelaÅŸi timp la o impalpabilă distanţă, chiar ÅŸi ceea ce este foarte apropiat este la distanÅ£a infinită a imaginii, întotdeauna prezentă, desigur, dar niciodată materializată.”
Trista cultură a distracţiei
DistracÅ£ia modernă nu este doar accesul democratic la un timp liber care era privilegiul claselor dominante. Este parte din logica sistemului: economia furnizează nu doar timpul pentru repaus, ci ÅŸi timpul pentru consumaÅ£ie. DistracÅ£ia însă nu este însă totuna cu sărbătoarea, proprie vechilor moduri de viaţă. Ritmul ei sacadat este tot unul industrial: week-end-uri ÅŸi vacanÅ£e. DistracÅ£ia nu este recuperată de viaÅ£a familială tradiÅ£ională, nici de raporturile sociale obiÅŸnuite, ci de bunăstare, de consum ÅŸi de viaÅ£a privată, de dragoste ÅŸi de fericire.
“DistracÅ£ia nu este doar sacul în care intră conÅ£inuturile esenÅ£iale ale vieÅ£ii ÅŸi în care aspiraÅ£ia spre fericire individuală devine exigenţă. E ea însăşi etică culturală. DistracÅ£ia nu este doar cadrul valorilor private, este de asemenea scop în sine.” Lectura faptului divers, hipnoza video-ului, week-end-ul motorizat, vacanÅ£a turistică – niciodată n-au existat mai multe metode de a omorâ timpul. Sensul complex al distracÅ£iei moderne apare cu claritate în vacanţă. Organizarea vacanÅ£elor este raÅ£ionalizată, planificată aproape la minut. Tehnica modernă recreează în complexurile turistice un univers tahitian, căruia îi adaugă confortul vieÅ£ii moderne. Vorbim despre uimitoare societăţi temporare, fondate în întregime pe Jocul-Spectacol.
Estetica industrială
Poezia a derivat din magie, literatura a derivat din mitologie. Muzica, sculptura, pictura au derivat din religie. Finalitatea culturală sau rituală a operelor trecutului s-a atrofiat sau a dispărut progresiv, fiind înlocuită azi de o finalitate estetică. Dansurile moderne resuscitează dansurile arhaice, însă spiritele nu mai sunt acolo. Cu toate acestea, este greÅŸit să ne imaginăm c-au dispărut cu totul. Spectrele de pe ecrane ÅŸi de pe înregistrările video, vocile radiofonice, seamănă întrucâtva cu fantomele ÅŸi demonii care-l bântuiau pe omul arhaic. Omul televizionar este la rândul lui o fiinţă abstractă într-un univers abstract. Pe de o parte, substanÅ£a lumii se evaporă, pentru că materialitatea ei se evaporă. Pe de altă parte, ÅŸi simultan, spiritul spectatorului evadează, ÅŸi rătăceÅŸte, ca o fantomă invizibilă, printre imagini. Însă totul are un preÅ£: telecomunicaÅ£iile sărăcesc comunicările concrete ale omului cu mediul său.
Mai spune Edgar Morin: “Între creaÅ£ia romanescă, pe de o parte, ÅŸi evocarea spiritelor făcută de un vrăjitor sau de un medium, pe de altă parte, procesele mentale sunt până la un anumit grad analoage. Romancierul se proiectează în eroii săi, în acelaÅŸi fel ca un spirit voodoo care-ÅŸi locuieÅŸte personajele, ÅŸi invers scrie sub dictare, ca un medium posedat de spiritele (sau personajele) pe care le evocă.” Universul imaginar prinde viaţă pentru cititor ÅŸi acesta este la rândul său posedat ÅŸi medium, adică se proiectează ÅŸi se identifică cu personajele, trăieÅŸte în ele ÅŸi ele trăiesc în el. Există o dedublare a lectorului (sau a spectatorului) în personaje, o interiorizare a personajelor în lector (sau spectator), simultane ÅŸi complementare, în funcÅ£ie de transferuri neîncetate ÅŸi variabile. Nu suntem mai puÅ£in religioÅŸi decât înaintaÅŸii noÅŸtri, doar că manierele noastre spirituale sunt greÅŸit orientate.
De aici constatarea descumpănitoare pe care o face Edgar Morin: “Nu definesc estetica drept o calitate proprie operelor de artă, ci ca pe un tip de raport uman mult mai amplu ÅŸi fundamental. Operat în mod estetic, schimbul dintre real ÅŸi imaginar este, deÅŸi degradat (sau sublimat), acelaÅŸi schimb ca ÅŸi între om ÅŸi lumea de dincolo, om ÅŸi spirite sau zei, care se opera prin intermediul vrăjitorului sau al cultului. Degradarea constă tocmai în această trecere de la magic (sau de la religios) la estetic.” Teza intens clamată a autonomiei esteticului, a gratuităţii ÅŸi a absenÅ£ei sensului în raport cu esteticul se prăbuÅŸeÅŸte zgomotos în momentul când admitem că între cele trei ordine (practic, magico-religios ÅŸi estetic) sunt raporturi fluide, toate fiind căi de comunicare cu imaginarul.
Idolul fericirii ÅŸi dragostea
PrăbuÅŸirea valorilor tradiÅ£ionale ÅŸi a marilor transcendenÅ£e se operează în folosul unui succedaneu: fericirea. Aceasta este un mit, o proiecÅ£ie imaginară, dar în aceeaÅŸi timp o idee-forţă, o căutare trăită de milioane de adepÅ£i. Fericirea este proiectivă: “Idealul imaginar al vieÅ£ii pline de riscuri se opune idealului practic al asigurării împotriva tuturor riscurilor. Idealul justiÅ£iarului ascetic se opune idealului tatălui de familie burtos, idealul luptei se opune idealului facilităţilor bunăstării, idealul stării naturale se opune idealului confortului tehnicizat.” Fericirea este religia individului modern, o religie gără preoÅ£i, care funcÅ£ionează industrial.
Dragostea este tema obsesională a culturii de masă, ÅŸi calea cea mai “sigură” pentru obÅ£inerea fericirii. Desigur, putem vorbi despre o eternitate a acestei teme, despre marile poveÅŸti de dragoste ale omenirii, dar ceea ce aduce nou civilizaÅ£ia (post)modernă este dizolvarea temelor virginale ÅŸi a temelor impure, decăderea dragostei pur spirituale precum ÅŸi a dragostei fizice în profitul unui tip sintetic de dragoste concomitent spirituală ÅŸi carnală, a unui tip sintetic de amant ÅŸi de amantă, beneficiind de prestigiile erotice ale vampei sau ale seducătorului, dar ÅŸi de puritatea sufletească a eroului ÅŸi a virginei. AtracÅ£ia sexuală ÅŸi afinitatea sufletească se conjugă într-un sentiment total. De aici promovarea schizofrenică a cuplului în cinematograful occidental: fără părinÅ£i ÅŸi fără copii, asaltat de fatalităţi exterioare (datoriile publice, statul, patria, religia, partidul). Concomitent, putem vorbi despre o tratare paradoxală a dragostei, care devine cu atât mai relativă cu cât vrea să se menÅ£ină undeva în absolut.
Totul este feminin
Modelul societar în care trăim este îmbibat de tinereÅ£e ÅŸi de feminitate. Avem, desigur, o presă feminină. Marea presă nu i se poate opune, pentru că este feminin-masculină. Există o tendinţă la “mixarea” conÅ£inuturilor de interes feminin ÅŸi masculin, cu o puternică dominantă feminină. Alături de care există o presă pentru copii, care îi pregăteÅŸte pentru aceÅŸtia în vederea presei lumii adulte. Aceasta din urmă este intens îmbibată cu conÅ£inuturi infantile (benzi desenate) ÅŸi multiplică utilizarea imaginii, adică a unui limbaj facil ÅŸi atractiv. Dominanta juvenilă se regăseÅŸte ÅŸi la nivelul temelor, care sunt “tinere”.
Pentru a atenua aspectele cele mai brutale ale condiÅ£iei umane (lupta pentru viaţă, competiÅ£ia generalizată, violenÅ£a fizică), cultura de masă promovează valorile feminine: dragostea, confortul, bunăstarea, siguranÅ£a. Femeia model pe care o promovează cultura industrială are aparenÅ£a unei păpuÅŸi făcute pentru dragoste. Publicitatea este orientată în direcÅ£ia caracterelor sexuale secundare (coafură, piept, gură, ochi), asupra atributelor erogene (veÅŸminte, podoabe), asupra unui ideal de frumuseÅ£e subÅ£ire, zveltă, asupra coapselor, a crupei, a picioarelor. Gura perpetuu sângerândă, obrazul fardat ritualic, sunt o invitaÅ£ie permanentă la delirul sacru al dragostei care punctează multiplicitatea cotidiană a stimulilor.
Modelul central este cel al good-bad girl, fata cu aparenţă de curvă, dar care are o inimă candidă, care nu caută decât marea dragoste. Virgina ÅŸi vampa clasică dispar în favoarea unui model sintetic, alături de opoziÅ£ia extremă din cultura creÅŸtină între tema femeii mamă sau soră ÅŸi tema sexualităţii. În contrapartidă, virlitatea decade în această cultură, bărbatul feminizându-se, devenind sentimental, tandru ÅŸi fragil. Tatăl devine “matern”, soÅ£ul e un tovarăş, amantul e indecis.
Totul este tânăr
Cât priveÅŸte tinereÅ£ea, răsăritul ei politic este momentul 1789 (Saint-Just ÅŸi Robespierre erau aproape adolescenÅ£i), în vreme ce răsăritul ei cultural este romanul SuferinÅ£ele tânărului Werther al lui Goethe. Cultura care promovează idealurile tinere este o miÅŸcare de degerontogratizare, căreia îi corespunde o pedocratizare. Ceea ce are mai mult de suferit în noul context este imaginea tatălui, care devine incapabil să domnească o autoritate la care nu crede. Nu mai există tabu-uri care să fie respectate, virginitate a fetelor care să fie păzită, cult al strămoÅŸilor care să fie transmis băieÅ£ilor. Copilul nu mai trebuie să se lupte împotriva tatălui său ca să devină adult, dar îi vine mult mai greu să se identifice cu tatăl. AbsenÅ£a unui pater autentic este resimÅ£ită ca o angoasă. Åži există, difuz, în acest tip de societate, chemarea unui tată ideal, autoritar, care a lipsit victimelor din ce în ce mai numeroase ale unui tată prea uman.
Copiii societăţii noastre nu mai regăsesc imaginea mamei protectoare ÅŸi cea a tatălui ordonator. Acestea au fost pur ÅŸi simplu evacuate din imaginarul societăţii industriale. Åži nu sunt singurele cosmetizări în raport cu structurile societăţilor tradiÅ£ionale: bătrânul înÅ£elept a devenit bătrânul pensionar; bărbatul copt a devenit ratatul depăsit; femeia este omniprezentă, dar a dispărut mama protectoare. Noul model este cel al omului în căutarea realizării sinelui, prin dragoste, bunăstare ÅŸi viaţă privată. Este omul care nu vrea să îmbătrânească, care vrea să rămână tânăr pentru a iubi ÅŸi a se bucura de prezent.
Adolescenţă apare ca clasă de vârstă în civilizaÅ£ia secolului XX. Conceptul de adolescenţă apare ca atare atunci când ritul social al iniÅ£ierii îÅŸi pierde virtutea operatorie sau dispare pur ÅŸi simplu. Societăţile tradiÅ£ionale au membri de vârstă adolescentă, dar nu ÅŸi adolescenÅ£i. Maxima culturii industriale este “FiÅ£i frumoÅŸi, fiÅ£i îndrăgostiÅ£i, fiÅ£i tineri”. Metafizic vorbind, avem de-a face cu protestul împotriva răului iremediabil al îmbătrânirii.
De ce, până la urmă, cultura industrială este profund rea
Orice cultură, spune Edgar Morin, orientează ÅŸi dezvoltă anumite virtualităţi, inhibă ÅŸi interzice altele. Orice cultură furnizează puncte de sprijin pentru viaÅ£a imaginară. Ea hrăneÅŸte fiinÅ£a pe jumătate reală, pe jumătate imaginară, pe care fiecare o secretă în interiorul său. Cultura naÅ£ională ne scufundă în experienÅ£ele trecutului, făcând legătura cu eroii patriei, care ÅŸi ei la rândul lor se identifică cu marele corp invizibil care are figură maternă (Patria Mamă) ÅŸi paternă (Statul). Cultura religioasă este fondată pe identificarea cu Dumnezeu Tatăl ÅŸi cu marea comunitate maternă care este Biserica. Cultura industrială este ÅŸi ea, ca ÅŸi celelalte, un corp de simboluri, de mituri ÅŸi de imagini privitoare atât la viaÅ£a practică cât ÅŸi la viaÅ£a imaginară. Numai că temelia ei nu este nici virtutea (ca în cazul culturii naÅ£ionale), nici mântuirea (ca în cazul culturii religioase), ci prostia vulgară. Primii creatori de filme îÅŸi câÅŸtigau pâinea prin bâlciuri. Ziarele s-au dezvoltat în afara sferei creaÅ£iei literare. Radioul ÅŸi televiziunea au fost refugiul ziariÅŸtilor ÅŸi a actorilor rataÅ£i. Cum creaÅ£ia nu diferă de creator, oricât am mesteca cuvintele înainte de a le rosti, vectorii culturii noastre transmit orice, numai inteligenţă ÅŸi elitism autentic ÅŸi profund nu.
În raport cu cultura naÅ£ională ÅŸi cultura religioasă, cultura de consum este parodică. Ea are trei mari opreliÅŸti: religia, statul ÅŸi familia. Caracterele culturii industriale sunt: a-naÅ£ională, a-statală, anti-acumulatoare. ConÅ£inuturile sale esenÅ£iale sunt cele care Å£in de nevoile private, afective (fericire, dragoste), imaginare (aventuri, libertate), sau materiale (confort, bunăstare). Peste tot unde dezvoltarea tehnică creează condiÅ£ii noi de viaţă, peste tot unde se ofilesc vechile culturi tradiÅ£ionale, apar noile nevoi private, căutarea bunăstării ÅŸi a fericirii.
Cultura de masă distruge valorile tradiÅ£ionale ÅŸi modelele ereditare mai radical decât toate propagandele politice. Ea transformă visele în aspiraÅ£ii: aspiraÅ£ia la bunăstare, la viaţă individuală. “Doar un cataclism generalizat, un nou război mondial, adică o perturbare profundă în devenirea planetară (care nu este exclusă), ar putea pune capăt acestui proces care ÅŸi-ar vedea capătul în triumful americanismului ÅŸi dezastrul Americii.” Cultura de masă pune o problemă de fond, nu cea a valorii sale artistice, nici cea a valorii umane, ci în ce direcÅ£ie se îndreaptă viaÅ£a în aria tehnico-industrialo-consumatoare cea mai avansată a globului?
Cultura de masă este un embrion de religie, dar îi lipsesc promisiunea nemuririi, sacrul ÅŸi divinul, pentru a deveni cu totul o religie. Valorile individuale pe care le exaltă (dagostea ÅŸi fericirea) sunt precare ÅŸi perisabile. Individul terestru ÅŸi muritor, fundamentul acestei culturi, este el însuÅŸi tot ce e mai precar ÅŸi mai perisabil. Această cultură este una în miÅŸcare, ritmul ei este ritmul actualităţii, modul de perticipare este ludico-estetic, modul de consum este profan. Ea nu se poate instituÅ£ionaliza ca religie, nu se poate servi de aparatul temporal ÅŸi nu dispune de aparat coercitiv. Armele ei sunt: piaÅ£a, consumul ÅŸi libidinozitatea. Steagul ei e o poza cu o gagică sexy, ritualurile sunt cozile pentru autografe, cultul este cel al aplauzelor.
Spiritul timpului
Cum scriam mai sus, cultura noului individualism este parodică. Ea participă la prezentul lumii, dar altfel decât o cer religiile autentice, distrugând in illo tempore al miturilor pentru a-l înlocui cu un meschin “s-a întâmplat zilele astea”. E o cultură a vidanjării neîncetate a modelor, a valurilor, pentru a fi reînnoite. Timpului etern al zeilor îi succedă timpul fulgurant al succesurilor ÅŸi al flash-urilor, fluxul “actualităţii”. Este, aÅŸa cum spune Edgar Morin: “o cultură în devenire, dar nu o cultură a devenirii”. Omul îÅŸi acceptă natura tranzitorie, fără să ÅŸi-o asume ÅŸi fără să mai aspire spre veÅŸnicie. ForÅ£ele acestei culturi aduc spiritul în prezent, însă simultan îl trimit aiurea. Consumatorul ei se hrăneÅŸte cu concentrate de cosmos în timp ce se află în halat ÅŸi în papucii de casă. Tot ceea ce e mai ciudat îi este familiar, în vreme ce lucrurile familiare îi devin necunoscute. Devenind totul, omul acestei culturi ÅŸtie că nu e nimic. Însă în loc de a vedea această realitate transformându-se într-o angoasă, cultura de masă o elimină atât din divertismentele cosmice cât ÅŸi din mitul fericirii ÅŸi al căutării securităţii. Ceea ce a murit în această societate nu este atât Dumnezeu, cât marca Lui în lume, FiinÅ£a.
Cultura crizei
Într-un apendice adăugat cărÅ£ii două decenii mai târziu, Edgar Morin aÅŸterne panegiricul culturii industriale. Locul ei este luat de noÅ£iunea de criză, ale cărei trăsături sunt: regresul determinismelor ÅŸi creÅŸterea incertitudinilor; trecerea de la stabilitate la instabilitate; transformarea complementarelor în opoziÅ£ii ÅŸi în antagonisme; eruperea deviaÅ£iilor, care se consolidează ÅŸi devin tendinÅ£e; căutarea de soluÅ£ii inedite. Există un mecanism al crizei, care începe întotdeauna de la o erupÅ£ie deviaÅ£ională, ceea ce ulterior dă naÅŸtere unei unde de ÅŸoc, care la rândul ei este urmată de o undă mai puÅ£in perceptibilă, dar mai amplă. Unda de ÅŸoc, energică ÅŸi corozivă, are un caracter “contestatar”, “contra-cultural”, “revoluÅ£ionar”. Unda mai largă se răspândeÅŸte în sistem, ia un caracter evoluÅ£ionist, neo-modernist. De exemplu, libidinalitatea, care în timpurile culturii industriale era cultivată în ÅŸi pentru consum, prin erotismul imaginar ÅŸi publicitate, se dezlănÅ£uie (unda de ÅŸoc) în revendicarea nelimitată a dorinÅ£ei ÅŸi a plăcerii, respingând orice cenzură ÅŸi tabu. În cele din urmă, se răspândeÅŸte (unda largă) în liberalizarea moravurilor, în regresul cenzurii erotico-sexuale în viaţă ÅŸi în spectacol. Există o criză culturală, care a început în timpul romantismului, ÅŸi este criza “frumosului” clasic. Acesta a fost alungat de “urât”, care a devenit un “frumos” nou. Istoria culturii de la romantism încoace este o istorie a crizelor culturale. În momentul de faţă, nu mai există model înlocuitor, ÅŸi aici începe adevărata criză. În cadrul ei, există o criză a intelligentsiei care, dependentă de relaÅ£ia mecenală, s-a angajat într-o nouă dependenţă: cea faţă de producÅ£ie, cu dezvoltarea industriei culturale.
La aceasta se adaugă criza “umanioarelor”. PredominanÅ£a informaÅ£iei asupra cunoaÅŸterii, a cunoaÅŸterii asupra gândirii, au dezintegrat cunoaÅŸterea. ÅžtiinÅ£ele au contribuit puternic la această dezintegrare, specializându-ÅŸi până la extrem câmpul. Însă ÅŸtiinÅ£a nu a putut resuscita o cunoaÅŸtere pe ruinele vechii paradigme umanisto-eseisto-literare, ci un agregat de cunoÅŸtinÅ£e operaÅ£iunale. Progresele ÅŸtiinÅ£ei au fost dezontologizante, au dezintegrat fiinÅ£a din lume ÅŸi fiinÅ£a din om pe care se fondau adevărurile.
Trăim, nota Edgar Morin, o criză societară de o profunzime ÅŸi de o gravitate extreme. Desigur, o societate ca a noastră ar putea continua ÅŸontâc-ÅŸontâc, într-o semi-fosilizare ÅŸi o semi-putrezire, dacă nu suferă perturbări interne ÅŸi externe prea puternice. Åži aici el vede două posibilităţi de evoluÅ£ie tulburătoare, pe care le descriem succint.
Evul Mediu Postmodern sau Vârsta de Fier Planetară?
Trebuie notat că atunci când Edgar Morin vorbeÅŸte despre “Evul Mediu” nu are în vedere decât dimensiunea lui “tenebroasă”, vai!, loc comun al gândirii moderne. Deci, atunci când anticipează o fărâmiÅ£are comunitaristă a lumii, consecinţă a dispariÅ£iei miturilor fondatoare, el nu se referă nici la catedrale, nici la teologia scolastică, nici la mistica creÅŸtină, ci la dislocare, la atrofie, la o fosilizare, la o lume care nu izbuteÅŸte să moară ÅŸi la o lume care nu izbuteÅŸte să se nască. La o stare hibridă, ambiguă, incertă, nedecisivă, la un ev mediu parodic, la o perioadă intermediară între tot ce a fost ÅŸi nimic. Toate legitimităţile culturale decad, fără ca vreo legitimitate să se afirme.
Care ar fi semnele acestei noi epoci? Trebuie puse în conexiune fenomene percepute ca fiind separate: creÅŸterea insatisfacÅ£iilor, a nevrozelor, mână în mână cu proliferarea bunurilor materiale; părăsirile periodice din ce în ce mai ample ale citadinilor care merg să se regăsească în natură; difuzarea din ce în ce mai amplă a drogurilor numite medicamente ÅŸi a drogurilor numite stupefiante; constituirea de insule marginale, deviaÅ£ionale ÅŸi în afara legii în straturile până atunci bine integrate ale populaÅ£ie; erupÅ£iile contestatare; extinderea delicvenÅ£ei ÅŸi a criminalităţii.
Prima idee, cea a Evul Mediu Postmodern, este cea a unui regres generalizat. Dezordinea sistemului înseamnă libertate ÅŸi ÅŸansă, dar ÅŸi agresiune, rapacitate, teamă. Ideea cealaltă, a Vârstei de Fier Planetare, înseamnă ordine, însă nu protecÅ£ie, ci opresiune ÅŸi sacralitate. Ordinea unei confederaÅ£ii internaÅ£ionale care ar domni prin ritual, închisori, lagăre, tortură ÅŸi moarte.
Radu Iliescu (vezi mai multe texte de același autor)