După ce a intrat pe uşa din faţă a literaturii cu poezie (peste zece volume), ca mai apoi, apucându-se de proză, să obţină premiul USR filiala Iaşi pentru romanul "De la Petru citire", Vasile Iftime a trecut la critică literară. În acest context al dorinţei de a deveni un scriitor total, vârsta permiţându-i să scrie şi teatru, eventual un jurnal, la Editura „Junimea” i-a apărut, în 2017, eseul de medie întindere „Pactizând cu Aureliu Busuioc”. De ce să-l fi atras Aureliu Busuioc şi nu altcineva dintre marile nume ale literaturii de peste Prut? E drept, Ion Druţă, echivalentul lui Marin Preda pentru literatura din stânga Prutului, fusese „luat”. Theodor Codreanu l-a introdus printre cei zece mari prozatori ai neamului românesc („Lumea românească în zece prozatori”, Editura „Contemporanul”, 2017, p. 92-133) alături de Cantemir, Creangă, Rebreanu, Preda, Barbu, D. R. Popescu, Breban, Eugen Uricaru şi Mircea Cărtărescu. Marele merit al lui Ion Druţă, spune Th. Codreanu, „constă tocmai în „erezia” faţă de canonul literar oficial”, el încadrându-se „între etno-simboliştii istoriei”, adesea întâlnindu-se cu Eminescu prin „teoria golului etnic, dezbinarea intraetnică lăsând un gol pe care-l umplu totdeauna străinii, imperiile, gol pe care Emil Cioran îl va numi „neantul valah”. Pus sub semnul fenomenului „oglinzii răsturnate” (vezi Georgică Manole, „Zece prozatori prin camera cu pereţi de oglinzi”, Revista „Pro Saeculum” nr. 1-2 din 2018, p. 214-217) produs de cronicile distructive ale unui Ivan Bodiul sau Dumitru Tăbăcaru, Ion Druţă nu va fi un învins, ci un elogiat.
Rămăsese Aureliu Busuioc pe care Iulian Ciocan, Mihai Vakulovschi, Eugen Lungu şi alţii îl aşează imediat după Ion Druţă. Unul dintre cei trei nominalizaţi, Eugen Lungu, spune: „…s-a ilustrat suveran în toate domeniile – a creat poezie care nu va lipsi nicicând din manualele şcolare, a scris proză care a făcut epocă – vă puteţi închipui istoria literaturii fără „Singur în faţa dragostei”? -, a făcut dramaturgie care a depăşit, ca model estetic, scrierile din breaslă. A incizat şi epigrame cu un vârf ascuţit de iridiu neegalat de nimeni”. A fost un scriitor total, deziderat către care tinde şi Vasile Iftime, iar exemplu mai nimerit nu putea fi altul.
Continuă Iulian Ciocan: „Scrierile sale au în subsidiar o mare cultură, inclusiv o mare cultură a limbii, ceea ce le fac deosebite ca expresie pură, românească. A fost şi omul replicii ingenioase, un adevărat gentilom al spiritului”. Aspectul se întâlneşte cu asupra de măsură şi în proza lui Vasile Iftime, ceea ce mă face să cred că şi-a luat ca etalon pe Aureliu Busuioc.
Mai întâi, Vasile Iftime l-a citit atent pe Aureliu Busuioc, scopul lecturii nefiind acela de a scrie doar despre ce a „citit”, ci şi despre ce a „înţeles”, pentru că, spune autorul: „Cititorul ideal al lui Aureliu Busuioc este un individ educat, conectat la istoria naţiei şi a lumii, ancorat în meandrele literaturii postmoderne, iniţiat în religie, mitologie, filozofie, etnografie etc., dar mai ales, înarmat cu ceva din spiritul critic al autorului. Astfel, răbdătorul cititor, înzestrat cu aceste câteva virtuţi, nu are decât să îşi ascută creioanele şi să citească”. Astfel că, la o primă lectură (surface reading) a autorului supus demersului critic, Vasile Iftime constată: 1. „a reuşit cel mai mult să se detaşeze de grup, să ia distanţă şi să scrie mereu altfel”; 2. „a experimentat, de la o carte la alta, altceva”; 3. „fiecare roman al lui Busuioc are la bază o formulă de scriere irepetabilă, o structură inedită, un mesaj unic în jurul căruia se ţese o nouă conformaţie narativă”; 4. „omul şi scriitorul (în memoria lor) se suprapun întru-atât, încât aproape că le este imposibil să tragă graniţă între viaţa povestită şi viaţa scrisă”; 5. „întregeşte romanul ca pe un joc de puzzle în care, fiecare piesă se încadrează în context (oriunde şi oricând), pur şi simplu, fără a i se toci muchiile”; 6. „un rol important în întregirea formulei de scriere a romanului îl are retorica, dimensiune aflată în interdependenţă cu temporalitatea, personajele şi construcţia”; 7. „o altă marcă a stilului Aurel Busuioc este jurnalul”; 8. „nu renunţă definitiv la modele, el accesează anumite tipare aparent atipice scriiturilor postmoderne, însă o face cu intenţie vădită de a spori gradul de ironie aluzivă” etc.
Studiul conţine şi elemente de lectură tehnicistă (distant reading). Spre exemplu, pentru explicarea direcţiilor narative ale lui Aureliu Busuioc, Vasile Iftime apelează la elemente de cinetică punctuală: „…autorul îşi duce naraţiunea până într-un anumit punct A, o lasă suspendată de nicăieri pentru a demantela o altă poveste (la fel de nedusă până la capăt) spre un punct B, apoi revine în A, îşi reia scrierea din acel punct iniţial şi o proiectează spre un punct C, pregătind o altă şi altă conexiune”.
Baza analizei va rămâne „lectura de aproape” (close reading) impusă de Noua Critică, axându-se pe relaţiile dintre cuvinte, paliere sau fragmente de operă. Astfel că, Vasile Iftime se opreşte la trei romane ale lui Aureliu Busuioc: „Lătrând la lună” (văzut ca „un roman pe două voci”), „Hronicul Găinarilor” (perceput ca „postmodernismul unei cronici”) şi „Spune-mi Gioni!” (în care e vizibilă „metamorfoza unui personaj”). Demersul lui Vasile Iftime se bazează pe o arhitectură pusă în corelaţie cu intenţiile autorului în discuţie: construcţia, limbajul, personajele şi temporalitatea.
Primul palier, cel al construcţiei, îl obligă pe autor să observe arta de a schimba cu uşurinţă perspectivele narative, „fără a crea senzaţia ruperii textului, impunând perceperi diferite ale planurilor scrierii (de complementaritate, opoziţie, suprapunere şi tangenţialitate)”. Limbajul folosit de Aureliu Busuioc este pus sub semnul categoriei de retorică, una coercitivă, „cu scopul reliefării tipologiilor de personaje, a socialului care le încadrează, a evenimentelor generate de acesta”. Caracterul coercitiv pe care îl identifică Vasile Iftime „are la bază limbajul ironic, persiflant, zeflemist, batjocoritor, întregit printr-o frază aluzivă, nedusă până la capăt, cu subînţeles, cu morală, cu mustrare”. Personajele, componentele celui de-al treilea palier, sunt văzute ca principali piloni ai construcţiilor aureliene ce „dau identitate timpului şi spaţiului în care se mişcă”, impunând subiectul şi mesajul fiecărui roman. Privind timpul desfăşurării acţiunilor, al patrulea palier, Vasile Iftime constată că „timpul romanului este şi timpul autorului”, deşi: 1. „istoriile se întâlnesc tocmai atunci când nu te aştepţi”; 2. „timpul este neglijabil, fluctuant, redimensionabil prin digresiuni concrete sau bucle ipotetice”; 3. „ştie să ridice ziduri în interceptarea timpului istoric, social, biologic sau să-l uniformizeze într-atât încât graniţa dintre ev mediu şi modernitate, dintre geneză şi zidire, dintre facere şi desfacere să dispară definitiv”.
În definitiv, ce urmăreşte Vasile Iftime prin studiul său? Patru lucruri: 1. o reevaluare a literaturii române din Basarabia; 2. o racordare a lui Aureliu Busuioc la literatura lumii. „Lătrând la lună” conduce cititorul în literatura lui Jack London (vezi „Colţ alb”), una plină de tensiune, aventură şi suspans, în timp ce Aureliu Busuioc dă scrierii sale o linie ironică („cine pe cine domesticeşte?”), „Hronicul Găinarilor” trimite la Dimitrie Cantemir („Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor”), în timp ce „Spune-mi Gioni!” conduce către Buzura („Feţele tăcerii”); 3. să valorifice critic tehnica scrierii în oglindă răsturnată, aspect observat de Theodor Codreanu la Cantemir (alternativa „oglinzii drepte”), la Rebreanu („oglinda totalizantă”), la Marin Preda („oglinda întoarsă”), la D. R. Popescu („oglinda răsturnată”), la Cărtărescu („oglinda acvatică”, deseori „tulburată”) sau la Breban (tehnica „anamorfozelor”, adică „deformarea realităţii în oglinzi concave şi convexe”); 4. să valorifice critic teoria pe care se bazează deconstructivismul. Studiul lui Vasile Iftime e unul care respectă sensul dat de Jacques Derrida, cel care a trimis conceptul amintit în lume. Jacques Derrida explica adesea că „deconstrucţie” nu înseamnă demolarea unui întreg, cât analiza straturilor şi cum au coagulat ele acel întreg. Lucru pe care îl face şi Vasile Iftime cu romanele alese din opera lui Aureliu Busuioc. Dacă scopul a fost să demonstreze că Aureliu Busuioc poate ocupa un loc în marea tagmă a postmoderniştilor, i-a reuşit. Citit cu atenţie, studiul nu demonstrează numai că Aureliu Busuioc este un deconstructivist, ci că însuşi Vasile Iftime, prin metoda abordată, este un deconstructivist.
(GEORGICĂ MANOLE)
