După ce a intrat pe uÅŸa din faţă a literaturii cu poezie (peste zece volume), ca mai apoi, apucându-se de proză, să obÅ£ină premiul USR filiala IaÅŸi pentru romanul "De la Petru citire", Vasile Iftime a trecut la critică literară. În acest context al dorinÅ£ei de a deveni un scriitor total, vârsta permiÅ£ându-i să scrie ÅŸi teatru, eventual un jurnal, la Editura „Junimea” i-a apărut, în 2017, eseul de medie întindere „Pactizând cu Aureliu Busuioc”. De ce să-l fi atras Aureliu Busuioc ÅŸi nu altcineva dintre marile nume ale literaturii de peste Prut? E drept, Ion Druţă, echivalentul lui Marin Preda pentru literatura din stânga Prutului, fusese „luat”. Theodor Codreanu l-a introdus printre cei zece mari prozatori ai neamului românesc („Lumea românească în zece prozatori”, Editura „Contemporanul”, 2017, p. 92-133) alături de Cantemir, Creangă, Rebreanu, Preda, Barbu, D. R. Popescu, Breban, Eugen Uricaru ÅŸi Mircea Cărtărescu. Marele merit al lui Ion Druţă, spune Th. Codreanu, „constă tocmai în „erezia” faţă de canonul literar oficial”, el încadrându-se „între etno-simboliÅŸtii istoriei”, adesea întâlnindu-se cu Eminescu prin „teoria golului etnic, dezbinarea intraetnică lăsând un gol pe care-l umplu totdeauna străinii, imperiile, gol pe care Emil Cioran îl va numi „neantul valah”. Pus sub semnul fenomenului „oglinzii răsturnate” (vezi Georgică Manole, „Zece prozatori prin camera cu pereÅ£i de oglinzi”, Revista „Pro Saeculum” nr. 1-2 din 2018, p. 214-217) produs de cronicile distructive ale unui Ivan Bodiul sau Dumitru Tăbăcaru, Ion Druţă nu va fi un învins, ci un elogiat.
Rămăsese Aureliu Busuioc pe care Iulian Ciocan, Mihai Vakulovschi, Eugen Lungu ÅŸi alÅ£ii îl aÅŸează imediat după Ion Druţă. Unul dintre cei trei nominalizaÅ£i, Eugen Lungu, spune: „…s-a ilustrat suveran în toate domeniile – a creat poezie care nu va lipsi nicicând din manualele ÅŸcolare, a scris proză care a făcut epocă – vă puteÅ£i închipui istoria literaturii fără „Singur în faÅ£a dragostei”? -, a făcut dramaturgie care a depăşit, ca model estetic, scrierile din breaslă. A incizat ÅŸi epigrame cu un vârf ascuÅ£it de iridiu neegalat de nimeni”. A fost un scriitor total, deziderat către care tinde ÅŸi Vasile Iftime, iar exemplu mai nimerit nu putea fi altul.
Continuă Iulian Ciocan: „Scrierile sale au în subsidiar o mare cultură, inclusiv o mare cultură a limbii, ceea ce le fac deosebite ca expresie pură, românească. A fost ÅŸi omul replicii ingenioase, un adevărat gentilom al spiritului”. Aspectul se întâlneÅŸte cu asupra de măsură ÅŸi în proza lui Vasile Iftime, ceea ce mă face să cred că ÅŸi-a luat ca etalon pe Aureliu Busuioc.
Mai întâi, Vasile Iftime l-a citit atent pe Aureliu Busuioc, scopul lecturii nefiind acela de a scrie doar despre ce a „citit”, ci ÅŸi despre ce a „înÅ£eles”, pentru că, spune autorul: „Cititorul ideal al lui Aureliu Busuioc este un individ educat, conectat la istoria naÅ£iei ÅŸi a lumii, ancorat în meandrele literaturii postmoderne, iniÅ£iat în religie, mitologie, filozofie, etnografie etc., dar mai ales, înarmat cu ceva din spiritul critic al autorului. Astfel, răbdătorul cititor, înzestrat cu aceste câteva virtuÅ£i, nu are decât să îÅŸi ascută creioanele ÅŸi să citească”. Astfel că, la o primă lectură (surface reading) a autorului supus demersului critic, Vasile Iftime constată: 1. „a reuÅŸit cel mai mult să se detaÅŸeze de grup, să ia distanţă ÅŸi să scrie mereu altfel”; 2. „a experimentat, de la o carte la alta, altceva”; 3. „fiecare roman al lui Busuioc are la bază o formulă de scriere irepetabilă, o structură inedită, un mesaj unic în jurul căruia se Å£ese o nouă conformaÅ£ie narativă”; 4. „omul ÅŸi scriitorul (în memoria lor) se suprapun întru-atât, încât aproape că le este imposibil să tragă graniţă între viaÅ£a povestită ÅŸi viaÅ£a scrisă”; 5. „întregeÅŸte romanul ca pe un joc de puzzle în care, fiecare piesă se încadrează în context (oriunde ÅŸi oricând), pur ÅŸi simplu, fără a i se toci muchiile”; 6. „un rol important în întregirea formulei de scriere a romanului îl are retorica, dimensiune aflată în interdependenţă cu temporalitatea, personajele ÅŸi construcÅ£ia”; 7. „o altă marcă a stilului Aurel Busuioc este jurnalul”; 8. „nu renunţă definitiv la modele, el accesează anumite tipare aparent atipice scriiturilor postmoderne, însă o face cu intenÅ£ie vădită de a spori gradul de ironie aluzivă” etc.
Studiul conÅ£ine ÅŸi elemente de lectură tehnicistă (distant reading). Spre exemplu, pentru explicarea direcÅ£iilor narative ale lui Aureliu Busuioc, Vasile Iftime apelează la elemente de cinetică punctuală: „…autorul îÅŸi duce naraÅ£iunea până într-un anumit punct A, o lasă suspendată de nicăieri pentru a demantela o altă poveste (la fel de nedusă până la capăt) spre un punct B, apoi revine în A, îÅŸi reia scrierea din acel punct iniÅ£ial ÅŸi o proiectează spre un punct C, pregătind o altă ÅŸi altă conexiune”.
Baza analizei va rămâne „lectura de aproape” (close reading) impusă de Noua Critică, axându-se pe relaÅ£iile dintre cuvinte, paliere sau fragmente de operă. Astfel că, Vasile Iftime se opreÅŸte la trei romane ale lui Aureliu Busuioc: „Lătrând la lună” (văzut ca „un roman pe două voci”), „Hronicul Găinarilor” (perceput ca „postmodernismul unei cronici”) ÅŸi „Spune-mi Gioni!” (în care e vizibilă „metamorfoza unui personaj”). Demersul lui Vasile Iftime se bazează pe o arhitectură pusă în corelaÅ£ie cu intenÅ£iile autorului în discuÅ£ie: construcÅ£ia, limbajul, personajele ÅŸi temporalitatea.
Primul palier, cel al construcÅ£iei, îl obligă pe autor să observe arta de a schimba cu uÅŸurinţă perspectivele narative, „fără a crea senzaÅ£ia ruperii textului, impunând perceperi diferite ale planurilor scrierii (de complementaritate, opoziÅ£ie, suprapunere ÅŸi tangenÅ£ialitate)”. Limbajul folosit de Aureliu Busuioc este pus sub semnul categoriei de retorică, una coercitivă, „cu scopul reliefării tipologiilor de personaje, a socialului care le încadrează, a evenimentelor generate de acesta”. Caracterul coercitiv pe care îl identifică Vasile Iftime „are la bază limbajul ironic, persiflant, zeflemist, batjocoritor, întregit printr-o frază aluzivă, nedusă până la capăt, cu subînÅ£eles, cu morală, cu mustrare”. Personajele, componentele celui de-al treilea palier, sunt văzute ca principali piloni ai construcÅ£iilor aureliene ce „dau identitate timpului ÅŸi spaÅ£iului în care se miÅŸcă”, impunând subiectul ÅŸi mesajul fiecărui roman. Privind timpul desfăşurării acÅ£iunilor, al patrulea palier, Vasile Iftime constată că „timpul romanului este ÅŸi timpul autorului”, deÅŸi: 1. „istoriile se întâlnesc tocmai atunci când nu te aÅŸtepÅ£i”; 2. „timpul este neglijabil, fluctuant, redimensionabil prin digresiuni concrete sau bucle ipotetice”; 3. „ÅŸtie să ridice ziduri în interceptarea timpului istoric, social, biologic sau să-l uniformizeze într-atât încât graniÅ£a dintre ev mediu ÅŸi modernitate, dintre geneză ÅŸi zidire, dintre facere ÅŸi desfacere să dispară definitiv”.
În definitiv, ce urmăreÅŸte Vasile Iftime prin studiul său? Patru lucruri: 1. o reevaluare a literaturii române din Basarabia; 2. o racordare a lui Aureliu Busuioc la literatura lumii. „Lătrând la lună” conduce cititorul în literatura lui Jack London (vezi „ColÅ£ alb”), una plină de tensiune, aventură ÅŸi suspans, în timp ce Aureliu Busuioc dă scrierii sale o linie ironică („cine pe cine domesticeÅŸte?”), „Hronicul Găinarilor” trimite la Dimitrie Cantemir („Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor”), în timp ce „Spune-mi Gioni!” conduce către Buzura („FeÅ£ele tăcerii”); 3. să valorifice critic tehnica scrierii în oglindă răsturnată, aspect observat de Theodor Codreanu la Cantemir (alternativa „oglinzii drepte”), la Rebreanu („oglinda totalizantă”), la Marin Preda („oglinda întoarsă”), la D. R. Popescu („oglinda răsturnată”), la Cărtărescu („oglinda acvatică”, deseori „tulburată”) sau la Breban (tehnica „anamorfozelor”, adică „deformarea realităţii în oglinzi concave ÅŸi convexe”); 4. să valorifice critic teoria pe care se bazează deconstructivismul. Studiul lui Vasile Iftime e unul care respectă sensul dat de Jacques Derrida, cel care a trimis conceptul amintit în lume. Jacques Derrida explica adesea că „deconstrucÅ£ie” nu înseamnă demolarea unui întreg, cât analiza straturilor ÅŸi cum au coagulat ele acel întreg. Lucru pe care îl face ÅŸi Vasile Iftime cu romanele alese din opera lui Aureliu Busuioc. Dacă scopul a fost să demonstreze că Aureliu Busuioc poate ocupa un loc în marea tagmă a postmoderniÅŸtilor, i-a reuÅŸit. Citit cu atenÅ£ie, studiul nu demonstrează numai că Aureliu Busuioc este un deconstructivist, ci că însuÅŸi Vasile Iftime, prin metoda abordată, este un deconstructivist.
(GEORGICÄ‚ MANOLE)
