"Vise de opal" pune o mulțime de întrebări și răspunde la una singură, care n-a fost pusă niciodată. O să vă explic.
În primele 10 minute, piesa se prezintă în mod direct ca ceea ce vrea să fie și nimic în plus. Ashmol, personajul principal, naratorul și tovarășul nostru pe parcursul piesei, vine în fața publicului și rezumă totul pe un ton familial: “Uite, asta-i o scenă, ăștia sunt prietenii mei, niște actori, și o sa vă spunem o poveste”. Mă așteptam să se ducă undeva cu această demolare a celui de-al patrulea perete; nu s-a dus nicăieri, însă a fost un mod simplu și eficient de a stabili spațiul și timpul acțiunii. Vlad Cepoi a preferat să ne lovească de la început cu expozițiunea și să scape de ea cu un simplu “uitați, eu mă fac acum că am 12 ani, frate-miu se face că are 9, suntem în Australia și tata-i miner”, dând la o parte nevoia de a explica altceva pe parcursul piesei și lăsându-ne să digerăm acțiunea în sine. Puțin excentric? Poate, dar am trecut repede peste, iar până la jumătatea spctacolului m-am bucurat că au ales abordarea asta.
Spun de jumatatea spectacolului pentru că atunci lucrurile încep să se clarifice în poveste. Până atunci, tot ce vezi e un puști care pare mult prea atașat de prietenii lui imaginari, până în punctul în care afectează relația sa cu ceilalți oameni, relația dintre părinții lui și ulterior starea de sănătate. Ideea e că acești doi puști imaginari au o influență mult prea puternică și mult prea reală asupra personajelor și a acțiunilor acestora. Mergând să văd piesa orbește, știind doar că se numește “ceva cu opale”, și cu siguranță neauzind niciodată de romanul lui Ben Rice, am vizionat primul act așteptând, sau măcar sperând, ca puștii imaginari să iasă din lumina reflectoarelor și să lase loc pentru o poveste despre relația dintre Ashmol și tatăl său, care părea mult mai ofertantă. Cu fiecare scenă, însă, prietenii imaginari ai fratelui mai mic, Timmy, câștigă teren asupra acțiunii din clara lor inexistență. Atât de mult teren câștigă încât te fac să te îndoiești, împreună cu familia îngrijorată a lui Timmy, de această inexistență, iar aici începe cu adevărat piesa.
“Okay”, a făcut mintea mea puțin prea atașată de povești psihologice și filme thriller. “Avem un mister despre niște copii imaginari care există sau nu”. Și am încercat să adun indicii pentru a prezice marele plot twist despre care eram sigur că urma să vină. “Fantome? Poate puștiul e medium. Vise? Au spus ceva legat de vise la începutul piesei, poate că totul e un vis al lui Timmy. Sau al lui Ashmol. Sau al tatălui. Nu, ar fi destul de ieftin. Ceva manifestări metafizice ale vreunui sentiment ascuns adânc în mintea bolnavă a unuia dintre personaje? La urma urmei, a apărut doctorul ăla care insista că e ceva în neregulă cu Timmy. Poate…”. Însă nimic. Marele plot twist pe care-l așteptam nu vine niciodată, iar asta te pune fix acolo, în situația în care se regăsesc celelalte personaje, într-o încercare disperată de a da un sens logic unui lucru care, prin toate drepturile și mijloacele, nu a avut și nu va avea niciodată unul. Piesa este, de la început până la sfărșit, exact ce își propune să fie: o poveste scumpă și pe alocuri lacrimogenă despre iubirea față de familie și aproape, despre cum uneori zâmbetul de pe fața unei persoane la care ții e mai valoros decât gloria, banii, chiar decât credințele personale despre ce știi sau nu că e real, și funcționează ca piesă, ca poveste și ca lecție de viață, rămânând la nivelul de amintire din copilărie narata în mod foarte direct.
Mai mult nu vă zic, că vă dau spoilere.
Acum, deși textul în sine e suficient de puternic pentru a-ți spune o poveste simpatică și a te trimite acasă mulțumit și cu zâmbetul pe buze, un alt element anume îți sare în față și fură lumina reflectoarelor. Da, Alexandru Dobyinciuc, la tine mă uit! Aproape toți actorii fac o treabă extraordinară, în special pentru o premieră, Bogdan Horga, Andreea Moțcu și Răzvan Amitroaei fiind doar câteva dintre numele care merită menționate, insa Alexandru Dobyinciuc mușcă din rolul lui Ashmol, puștiul de 12 ani îngrijorat pentru sănătatea fratelui său mai mic, vine cu un joc actoricesc pe cât de original, pe atât de credibil și de plăcut, trecând cu meșternicie din postura de personaj la cea de narator, pe care o folosește pentru a se apropia de public cu o carismă mai rar întâlnită. N-am reușit să pun mâna pe textul original pentru a verifica, dar au fost două momente care s-au simțit ca niște greșeli (replici uitate și intrări greșite). O parte din mine speră că au fost cu adevărat greșeli, pentru că asta ar însemna că ce s-a întâmplat pe scenă a fost improvizație din partea actorilor și că scenele au fost salvate cu atâta măiestrie încât ar fi putut să rămână replici în scenariu și piesa ar deveni poate mai bună.
Puțin TL;DR: O poveste simpatică, dintre cele care oferă o tentă de basm unui caz aproape dureros de realist? Avem. Un mister cum se cuvine și o lecție de viață care, chiar dacă nu foarte utilă, reușește să atingă inimile amorțite ale unei generații care n-a mai experimentat de mult emoții ca cele reprezentate în piesă (eu unul m-am abținut, dar am auzit câteva suspine din partea unor seniori din stânga și dreapta în timpul ultimei scene)? Avem. Un joc actoricesc revigorant, carismatic și la obiect? Avem.
Mergeți să vedeți piesa. În cel mai rău caz, e un mod drăguț de a petrece o după-amiază.
(Codrin Moldovanu Toniță)
Teatrul "Mihai Eminescu" Botoșani - Premieră 9-10 martie 2019
"Vise de opal", dramatizare după Ben Rice
Regia – VLAD CEPOI
Asistent Regie – ALEX DOBYNCIUC
Scenografia – GELU RÎŞCA
Video – SABINA COSTINEL
D I S T R I B U Ţ I A:
Ashmol - ALEX DOBYINCIUC
Timmy -RĂZVAN AMITROAEI
Tata (Rex Williams) - BOGDAN HORGA
Mama / Profesoara - ANDREEA MOŢCU
Pastorul / Dan/Domingă / Minerul - PETRUŢ BUTUMAN
Sid Oldman / Doctorul / Walt Grasul - BOGDAN MUNCACIU
Judecătorul - CEZAR AMITROAEI
Miner - RADU DRAGOŞ
Copii imaginari - MATEI HORGA, GABRIEL ŞOBACHI
(Foto: Teatrul "Mihai Eminescu" Botoșani)