”Substanță de contrast”. Gândurile unui soldățel de plumb

O actriță, un monolog, un public ce respiră adânc controlându-și lacrimile, un mesaj dureros de adevărat pe care toți îl cunoaștem și pe care toți îl detestăm, dar pe care nimeni nu știe cum să-l adreseze. ”Toți suntem folosiți. Noi ca niște păpuși Barbie, voi ca niște soldăței de plumb, toți suntem folosiți și, când nu mai suntem folositori, suntem aruncați”...

”Substanță de contrast”. Gândurile unui soldățel de plumb

Sunt un amator de teatru. Scriu această recenzie imediat după ce am văzut piesa, o părere sinceră și proaspătă.

Am mai văzut one man shows/one woman shows până acum și, deși nu sunt vreun critic, am observat similaritățile, laitmotivele, tendințele artistice și subiectele pe care spectacole de genul acesta preferă să le abordeze. Așadar, am mers la teatru – ”Substanță de contrast” - fără niciun fel de așteptări. Așa cum cea mai strălucitoare lumină e cea care licărește în beznă, așa am plecat și eu de la teatru, impresionat de o piesă căreia nu îi oferisem decât o șansă la o licărire, simțul meu artistic fiind întunecat de trendurile pseudo-artistice ale ultimului deceniu.

Am mai urmărit și spectacole care folosesc convenția publicului de pe scenă și de fiecare dată am simțit că a fost un efort irosit, că nu s-a profitat de tot ce aduce în joc modul acesta de aranjare a scenei. Însă, iată, o piesă care chiar se folosește de asta. Cadrul intim creat, sentimentul că nu ești un privitor a ceea ce se întâmplă pe scenă, ci că ești parte din narațiune, scenografia și efectele speciale devenite tridimensionale prin punctul de percepție, au fost elemente nu doar folosite, ci utilizate cu scop, cu bun gust și cu o motivație artistică clară. Mitul peșterii - alegoria folosită de Platon - e un motiv artistic cel puțin îndrăzneț pe care să-l abordezi, mai ales având în vedere așezarea publicului. Ai fi tentat să spui că se creează o contradicție, că așezând publicul în spatele scenei nu mai suntem prizonierii din peșteră, ci cei care creează umbrele, dar nu. Regia constuiește un cadru atât de opac și de distant încât nu simți, ca spectator, că te afli în spatele scenei, ci într-o sală separată. Presupun că textul a fost scris pentru o sală mică, iar dacă e adevărat, atunci cu atât mai multe felicitări regiei pentru că a format această iluzie. În afară de asta, jocurile de umbre au fost spectaculoase, efectele speciale au cuprins întreg publicul.



Acum, că am oferit credit elementelor ireproșabile din spectacol, haideți să vorbim despre detalii.

Piesa începe cu o tânără actriță care este invitată să fie entertainer pentru pacienții unui spital militar. Noi, publicul, suntem pacienții. Primul sfert din piesă constă în diferite mici ”numere artistice” interpretate înspre amuzamantul nostru. Trebuie să recunosc, deși Barbara reușește să fie haioasă și să stârnească hohote sincere de câteva ori, aici mi-a fost teamă că narațiunea avea să urmeze trendul celorlalte one person shows pe care le-am văzut, în care actorul/actrița își etalează propriile abilități actoricești care, deși uneori impresionante, nu conduc nicăieri, întregului spectacol lipsindu-i orice deznodământ, scop sau motiv. Nu a fost cazul aici. Porțiunea aceasta inițială a fost un intro plăcut, poate puțin nesigur, dar plin de umor și creativitate, acționând simultan ca o expozițiune subtilă.

Barbara ”Barbie” rămâne blocată pe scenă, în fața soldaților. Asta e intriga, prezentată, nu știu sigur de ce, într-un mod foarte abstract, prin blocarea singurei uși de ieșire. Am fi putut avea sirene de alarmă care vestesc apropierea unui atac inamic, care ar fi oferit un motiv concret pentru care Barbara nu poate pleca, împământând în același timp convenția soldaților dintr-un spital militar.

În orice caz, acesta este momentul în care începem să o cunoaștem pe persoana din spatele personajului entertainerului. Îi vedem emoțiile, iar aici jocul actoricesc profită de întregul avantaj al cadrului restrâns al spectacolului. Urmează să revin la performanța interpretării, dar Barbara menține scena și publicul în cadrul artistic al momentului. Coregrafia și efectele ajută, desigur, dar jocul actriței e elementul-cheie fără de care nimic nu ar fi funcționat.

Vorbind de joc... un motiv abordat mai târziu în spectacol este condiția actorului. Un moment de altfel puternic și credibil, în care ni se prezintă, ca un junghi în piept, experiența actorului în lumea modernă. Deși un subiect adevărat și extraordinar gândit și prezentat, există în engleză expresia ”preaching to the choir”. Oamenii care merg la teatru nu sunt cei care vorbesc despre cum ”actorii sunt bețivi și actrițele sunt curve”, așa cum se spune în spectacol; aș argumenta redundanța interpretării acestui moment în fața spectatorilor de teatru, însă asta nu îi diminuează puterea.

Până aici, deja eram impresionat. Deja spectacolul se ridica mult peste nivelul la care mă aștept mergând la teatru, cu atât mai mult la un one person show. Dacă mai aveam vreun dubiu, era legat de convenția soldaților. Din nou, am mai văzut în trecut piese care au petrecut o durată considerabilă de timp ca să construiască asemănătoare convenții creative, doar ca să uite de ele până la final.

De data asta, am simțit că va fi altfel. Am simțit-o din felul în care am văzut cum au fost concepute tempo-ul și tonul piesei. Tonul, mai ales, se schimbă drastic în ultimul ”act”. Dacă până atunci piesa a fost, în mod reușit, umoristică, chiar ușor neliniștitoare, cu o atmosferă intimă, finalul o transformă într-o adevărată dramă. Aici ne descoperim locul în mitul peșterii, aici se explică umbrele și întunericul care ne-au amenințat din colțurile privirilor pe tot parcursul spectacolului, aici ne aflăm condiția de soldați.

O actriță, un monolog, un public ce respiră adânc controlându-și lacrimile, un mesaj dureros de adevărat pe care toți îl cunoaștem și pe care toți îl detestăm, dar pe care nimeni nu știe cum să-l adreseze. ”Toți suntem folosiți. Noi ca niște păpuși Barbie, voi ca niște soldăței de plumb, toți suntem folosiți și, când nu mai suntem folositori, suntem aruncați”. Un monolog livrat cu absolută măiestrie; rar am văzut un actor plângând cu lacrimi reale pe o scenă, mult mai rar s-a întâmplat să-l cred fără dubiu.

Arta nu trebuie să te amuze sau să te distreze. Arta trebuie să te facă să simți ceva, iar acel ceva uneori doare. Faptul că doare e motivul pentru care îmi place arta, motivul pentru care vin la teatru și motivul pentru care am oferit în seara asta primele aplauze sincere după mult timp.

(Codrin Moldovanu-Toniță)

______________________

”Substanță de contrast”
Teatrul ”Mihai Eminescu Botoșani”
cu Oana-Maria Tudoran
Adaptare după ”Bucăți de suflet”, de Laurențiu Budău
Regia: Oana-Maria Tudoran
Scenografia: Gelu Rîșca
Coregrafia: Victoria Bucun
Videografia: Toma Rîșca
Premieră 23/24 martie 2024, Stagiunea 65



 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Bogdan Andone răsuflă ușurat după FC Botoșani – CS Mioveni 1-0: „Băieții merită felicitări pentru că au luptat, au crezut!”

Vineri, 17 Mai 2024
174

Bogdan Andone a avut un discurs exuberant după ce FC Botoșani a învins-o pe CS Mioveni, 1-0, în turul barajului pentru menținerea/promovarea în Superliga.Unicul gol al partide...

FC Botoșani - CS Mioveni 1-0! Victorie uriașă pe Municipal. Sperăm la salvare! (foto, video)

Vineri, 17 Mai 2024
271

FC Botoșani a obținut o victorie mare, în disputa cu CS Mioveni. Elevii lui Bogdan Andone au câștigat cu 1-0 manșa tur a barajului de menținere în Liga 1, după un meci în...

50 de tone de deșeuri arse într-un incendiu într-o localitate din Botoșani, pădure la un pas să fie cuprinsă de flăcări!

Vineri, 17 Mai 2024
211

Aproximativ 50 de tone de deșeuri plastice, menajere și vegetale au ars, în această după-amiază, în localitatea Baranca din comuna Hudești. Puțin a lipsit ca flăcările să nu cupr...