Pe Florin Mureșan nu-l recunoști prima dată după voce sau după zâmbet, deși amândouă îți rămân în minte. Îl recunoști după felul în care îți vorbește despre viață: cu o blândețe rară și cu o forță care te tulbură. Ai zice că s-a născut cu harul ăsta, dar adevărul e că l-a câștigat – exact cum și-a câștigat și titlurile de campion mondial la karate, distincția de Maestru Emerit al Sportului și chiar recunoașterea Casei Regale a României. Prin muncă, prin disciplină și printr-o credință care nu s-a clătinat nici când corpul i-a cedat, la propriu.
Florin Mureșan este omul care a învățat să trăiască a doua oară. Nu cu mai puțină intensitate, ci dimpotrivă – cu o luciditate și o bucurie pe care puțini o ating în două vieți. A fost șef de intervenții speciale într-un penitenciar de maximă siguranță. A purtat uniforma cu demnitate, a visat ordine și carieră, a crescut într-o familie cu reguli clare și iubire discretă. Și totuși, viața lui a luat o cotitură bruscă, dureroasă, dar și transformatoare, în ziua în care o săritură aparent banală în piscină s-a transformat într-o lecție despre fragilitate și curaj.
Astăzi, Florin nu mai urmărește performanța în ring, ci performanța interioară. Îi consiliază pe alții, studiază psihologia, face exerciții cu mâinile și credință cu inima. Nu-și mai măsoară forța în mușchi sau în medalii, ci în puterea de a ierta, de a merge mai departe și de a inspira. A învățat să înoate din nou. A învățat să se ridice – nu neapărat în picioare, dar sigur în spirit.
Florin Mureșan, unde te găsesc acum?
Acum sunt în Timișoara, acasă. Tocmai am terminat și eu activitatea… sau aproape am terminat-o, că am zis să stabilim apelul ăsta, ceea ce mă bucură sincer. După ce am tot alergat din stânga-n dreapta, m-am stabilit în Timișoara. Am tot avut un parcurs — am tot schimbat orașe, ba chiar și țări, în perioada de recuperare. Acum ne-am așezat aici, împreună cu soția mea, care e din Timișoara.
Câți ani ai?
33.
Mulți înainte! Dar tu de unde ești de loc?
Eu sunt din Deva. M-am născut acolo și am stat până la 18 ani, până am terminat liceul și am plecat la Academie. După ce am absolvit, am stat o perioadă la București, apoi am primit repartiția la Arad și am rămas acolo până la momentul accidentului.
Florin Mureșan, hai să ne întoarcem puțin în timp — spune-mi despre familia ta. Părinții tăi sunt din Deva sau din apropiere?
Chiar din Deva. Acolo m-am născut și am crescut. Tata e din Ocna Mureș și a lucrat în sistemul penitenciar, a fost cadru activ. Mama e din Moldova, de lângă Botoșani — dintr-un sat care se numește Coțușca. Dar s-a mutat de mică în Deva, pe la 6-7 ani, și acolo a rămas.
Ce meserie are mama?
Mama a terminat științe economice și a avut propria afacere. N-a avut o situație financiară bună în copilărie — ca mulți alții, în perioada comunistă — și a trebuit să muncească peste tot: în seră, în comerț, în producție, orice găsea. Dar a fost ambițioasă, a învățat mult, a muncit și a reușit. Acum conduce ea propria afacere.
Și acum mai are o afacere?
Da, lucrează în continuare. E o combinație, să zic așa — are propria afacere, dar și un alt loc de muncă. N-a putut niciodată să stea deoparte, e foarte activă.
Am înțeles. Tata a lucrat în sistemul penitenciar, ai zis. Presupun că e pensionat de ceva timp.
Da, e pensionat de câțiva ani buni.
Tu ai vrut să-i urmezi exemplul? Spune-mi puțin despre parcursul tău. Ai terminat un liceu militar?
Nu, deși mi-am dorit să mă duc la un liceu militar, am ales până la urmă să merg la Colegiul Național „Decebal” din Deva. Acolo am făcut liceul. Dar încă din clasa a noua știam clar că vreau să ajung la Academia de Poliție. Am fost foarte hotărât în direcția asta.
Prima dată, recunosc, n-am reușit. Era o concurență mare și admiterea destul de dificilă. Mi-au lipsit două întrebări ca să intru. Dar am perseverat — am rămas acasă, am studiat tot anul și anul următor am reușit.
Deci ți-ai dorit foarte mult. A contat faptul că și tatăl tău lucra în sistem?
Da, cu siguranță. Tatăl meu a avut o influență mare asupra mea. Cred că m-a marcat disciplina lui militară, respectul față de uniformă, de regulile meseriei. Îl vedeam cât de serios era, cât de implicat și cred că, fără să-mi dau seama atunci, m-a inspirat mult.
Dar tu ai intrat la Academia de Poliție, nu la cea Militară.
Exact. Dar pe vremea când lucra el — până prin 2004 — poliția era încă militarizată. După ce România a intrat în NATO, s-au demilitarizat structurile de poliție și penitenciare. Au rămas doar jandarmeria și pompierii ca structuri militare.
Totuși, într-o oarecare măsură, în toate sistemele de apărare s-a păstrat conduita asta militară — disciplina, respectul, modul de a te raporta la ordine.
Și mă gândesc că și printre cadrele mai vechi, se mai păstrează titulaturi din astea – comisar, colonel…
Da, da, da. Se păstrează, pentru că există în continuare grade. Asta face și diferența între, să zic așa, clasa ofițerilor și cea a subofițerilor. Sunt gradații — de la subinspector, echivalentul unui sublocotenent, până la comisar-șef sau colonel.
Nu mai sunt denumite „grade militare” propriu-zis, dar ierarhia există în continuare.
Bun, hai să ne întoarcem un pic la tine. Ai intrat la Academia de Poliție și ai terminat cu specializarea… Penitenciară.
Da. Am terminat la specializarea penitenciară și, după absolvire, am fost repartizat la Penitenciarul Arad, unde am ajuns șef al unei structuri de intervenții speciale, la penitenciarul de maximă siguranță.
Citește continuarea pe Life.ro
