"Căci să te temi de moarte, cetățeni, nu este nimic altceva decât să-È›i închipui că eÈ™ti înÈ›elept fără să fii; înseamnă să crezi că È™tii ceea ce nu È™tii. Căci nimeni nu È™tie ce este moartea È™i nici dacă nu e cumva cel mai mare bine pentru un om, dar toÈ›i se tem de ea, ca È™i cum ar fi siguri că e cel mai mare rău", susÅ£inea Socrate în timpul procesului injust intentat lui de către Meletos, Anytos È™i Lycon, conform textului scris de Platon - considerat a fi prima operă filosofică păstrată integral din Antichitate - "Apărarea lui Socrate".
Condamnarea lui Socrate, în anul 399 î.e.n., este considerată una dintre cele mai faimoase erori judiciare din istorie. Deseori revoltat, în miezul unei tristeÅ£i, mărginit de limite (auto)impuse, omul ajunge să spere că alungarea lui din Paradis ÅŸi condamnarea la privarea de nemurire ar putea fi tot o eroare Judiciară. Cu drept de apel.
Pentru mine, cartea „UriaÅŸul îngropat”, scrisă de Kazuo Ishiguro, este un apel pentru redobândirea nemuririi prin iubire.
L-am descoperit relativ târziu pe Kazuo Ishiguro. Am început cu „Să nu mă părăseÅŸti”, recomandată de un librar. Am întâlnit o artă narativă care îmi părea stranie, străină, dar, pe măsură ce păşeam mai departe, povestea devenea fascinantă. Åži mi-am spus că trebuie să îi dedic un spaÅ£iu în Provocar(t)ea mea. După ce am terminat-o, impulsul de a-i citi toate cărÅ£ile apărute la noi, a fost mai puternic. Åži, dintre toate, „UriaÅŸul îngropat” mi-a plăcut cel mai mult. De ce? De ce iubim? De ce bătrâneÅ£ea ne plasează la marginea memoriei celorlalÅ£i? De ce ne este teamă de moarte?
În aparenţă, cartea spune o poveste despre un cuplu de bătrâni britoni - Axl ÅŸi Beatrice - care trăieÅŸte într-o Anglie atemporală, iar întâmplările se petrec într-un cadru spaÅ£ial definit de fabulos: „... erau doar kilometri întregi de pământ părăsit ÅŸi necultivat; ici ÅŸi colo, cărări aspre, tăiate cu greu peste dealuri abrupte ÅŸi mlaÅŸtini mohorâte. La vremea aceea, majoritatea drumurilor lăsate de romani erau deja distruse sau năpădite de vegetaÅ£ie, adesea complet luate în stăpânire de natura sălbatică. Râurile ÅŸi mlaÅŸtinile erau acoperite de ceÅ£uri îngheÅ£ate, ce le conveneau de minune uriaÅŸilor care pe atunci mai trăiau în zonă.” Bătrânii, care trăiau la marginea vulnerabilă a unui sat ciudat, „un labirint extins” de galerii săpate „adânc în coasta dealului”, pornesc în căutarea Fiului plecat într-un alt sat, pe o insulă, de care îÅŸi amintesc foarte vag. CeaÅ£a care se năştea din răsuflarea dragoanei Querig aducea uitare. Pe drum, alături de Wistan – un iscusit cavaler saxon, protejatul acestuia - orfanul Edwin ÅŸi Sir Gawain – Cavaler al lui Arthur, încearcă să depăşească diferite obstacole ÅŸi, treptat, devin tovarăşi de nedespărÅ£it, un grup cum nu se poate mai straniu, fiecare pândind urmele unui Å£el misterios ÅŸi confesându-se celorlalÅ£i, în speranÅ£a că trecutul îÅŸi va dezghioca înaintea lor întâmplările uitate. DeÅŸi se tem de revelarea adevărului, fiecare îÅŸi urmează menirea, în întâmpinarea unui destin prestabilit.
Dar, la fel ca romanele lui Yasunari Kawabata, „UriaÅŸul îngropat” seamănă cu o pictură zen, deoarece ceea ce lipseÅŸte din imaginea lumii conturate este la fel de important, dacă nu chiar mai important decât ceea ce este reprezentat.
În esenţă, cartea este o parabolă despre bătrâneÅ£e, despre ultimii ani de viaţă, văzuÅ£i ca un drum către o insulă fabuloasă, „plină de păduri bogate ÅŸi de izvoare, însă deopotrivă un loc unde se întâmplă lucruri ciudate. MulÅ£i traversează către ea ÅŸi totuÅŸi pentru fieacre dintre cei care locuiesc acolo, e ca ÅŸi cum ar sta singur pe insulă.”. Dar, „ar putea să fie anumite momente, poate în timpul unei furtuni [...] sau într-o noapte de vară cu lună plină, când un locuitor al insulei ar putea să aibă senzaÅ£ia că lângă el, în bătaia vântului, se miÅŸcă ÅŸi alÅ£ii.” Legenda spune că „un bărbat ÅŸi o femeie, după o viaţă petrecută împreună ÅŸi legaÅ£i printr-o dragoste neobiÅŸnuit de puternică, ar putea călători spre insulă fără să fie nevoiÅ£i ca apoi să o cutreiere singuri.” Barcagiul care trece cu luntrea către insulă, supune pe fiecare pasager unui test. Discret, cu o oarecare doză de viclenie, rosteÅŸte acelaÅŸi răspuns la toate întrebările pe care i le pun aceÅŸtia: „... eu sunt doar un simplu barcagiu. Nu am căderea să vorbesc despre asemenea lucruri”, „Sunt doar un barcagiu ce are misiunea de a-i trece dincolo pe cei care doresc să traverseze apa. Nu pot vorbi decât despre ce observ în cursul trudei mele zilnice.” Apare în diferite etape ale drumului celor doi ÅŸi îi călăuzeÅŸte, la fel de discret ÅŸi de răbdător: „Sunt un biet barcagiu care trece călătorii pe celălalt mal, traversând apele învolburate. [...]... sunt doar unul dintr-un grup de mai mulÅ£i barcagii ÅŸi ne putem odihni doar pe rând...”
Straniu este faptul că ÅŸi în moarte, la fel ca în viaţă, fiecare are nevoie să parcurgă un drum iniÅ£iatic, menit să îl maturizeze spiritual ÅŸi să îl pregătească pentru „marea trecere”. Drumul iniÅ£iatic către Moarte, parcurs de cei doi bătrâni este emoÅ£ionant ÅŸi plin de semnificaÅ£ii profunde. Sunt oarecum marginalizaÅ£i de ceilalÅ£i săteni, deÅŸi se achită de datoriile impuse de convenÅ£iile sociale, morale. Femeia este cea care ascunde în trup „o uÅŸoară stânjeneală”, o boală veche. Uneori, durerile îi dau un răgaz de odihnă, când „totul e ciudat de încremenit”. Ea trebuie să treacă marea. Bătrânul doar o însoÅ£eÅŸte ÅŸi dragostea lui extrem de puternică îl determină să trăiască aproape la aceeaÅŸi intensitate etapele care preced plecarea. Fiecare dintre cei trei tovarăşi de drum reprezintă, de fapt, Bătrânul, Bătrâna, Fiul, aspect ilustrat de numeroase sugestii discrete. În conturul altor personaje pot fi zărite Boala, Moartea, Triumful, EÅŸecul, NaÅŸterea, Căsătoria, CredinÅ£a, Trădarea, Dragostea, Religia. „Gherghinul cel bătrân” care străjuieÅŸte satul este simbol al angajamentului față de o persoană sau un ideal. AcelaÅŸi „gherghin solitar răsărit, în chip complet improbabil, prin piatra din apropierea centrului gropii” străjuieÅŸte locul în care îÅŸi are bârlogul Querig, dragoana cu răsuflarea otrăvită, care aduce uitare. Querig însăşi este ViaÅ£a. Åži atunci, Moartea este doar o călătorie pe o insulă a singurătăţii aparente. Sau Querig este Moartea? Åži ViaÅ£a este doar o minciună învăluind în ceaÅ£a uitării adevărata realitate, Moartea. De care omul trebuie să se teamă, pentru că ViaÅ£a este, de fapt, drumul iniÅ£iatic care îl pregăteÅŸte pentru realitatea eternă a MorÅ£ii.
La final de drum, Bătrânul îÅŸi ia rămas bun ÅŸi trece pe lângă Barcagiu, către ţărm: „Înaintează cu greu prin apă [...] fără să se uite în urma lui.” Onest, barcagiul îi ÅŸopteÅŸte bătrânului abătut, care încă experimentează uitarea: „AÅŸteaptă-mă pe ţărm, prietene, ÅŸoptesc, însă el nu mă aude ÅŸi îÅŸi continuă drumul anevoios prin apă.”
Åži, totuÅŸi, cine este „UriaÅŸul îngropat”? Pentru mine, este Omul. Condamnat la Viaţă, condamnat la Moarte. Fără drept de apel.
Finalul mă retrimite la „Apărarea lui Socrate”, consemnată de Platon: „Dar acum e timpul să plecăm: eu ca să mor, iar voi - ca să trăiÅ£i. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare, nu ÅŸtie nimeni altcineva decât Zeul.”
Recomand (de acelaÅŸi autor): „Să nu mă părăseÅŸti”, „Amintirea palidă a munÅ£ilor”, „RămăşiÅ£ele zilei”, „NemângâiaÅ£ii”, „Pe când eram orfani”, „Un artist al lumii trecătoare”, „Nocturne. Cinci poveÅŸti despre muzică ÅŸi amurg”.
Mihaela Arhip, Provocar(t)e