Georgică Manole
Am citit multe jurnale în viaţa mea. Puţine au fost cele în care scriitura să transmită o mare intensitate emoţională şi cititorului, aşa cum o face acesta scris de Camelia Răileanu. Viaţa autoarei se scurge printre cuvinte şi, deşi boala o ia mereu înaintea cuvintelor, viaţa are puterea de a o lăsa adesea în urmă pentru a da timp autoarei să-şi descrie traiectoria destinului. Să-ţi faci din boala ta un personaj de posibil roman, asta înseamnă să ai simţul umorului grefat pe un optimism incurabil!
S-a stabilit că „punctul zero al startului decreţeilor, atât decizional cât şi biologic” (Alexandru Gruian) a fost luna octombrie 1966 (decretul 770/1 octombrie 1966). Născută în 1969, Camelia Răileanu a fost un „decreţel”. Orice analiză a demersurilor unui astfel de membru al unei astfel de generaţii trebuie tratată din această perspectivă. Jurnalul Cameliei Răileanu, „Întoarcerea din Iad” (ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Florentina Toniţă, Editura „Eikon”, Bucureşti, 2018), se suprapune perfect peste cele „şapte rupturi sigur trăite de această generaţie”, pe care le enumeră istoricul Adrian Cioroianu într-o „Dilema veche” (nr. 779). El le numeşte chiar „revoluţii”. Ce „a prins” această generaţie: 1. „a prins din plin – ca liceeni, unii ca studenţi - perioada neostalinismului din mintea lui Ceauşescu şi de pe străzile României”; 2. „revoluţia din 1989”; 3. „o revoluţie a haosului: turbaţii ani `90”; 4. „revoluţia electorală din 1990 ca parte a unei revoluţii politice”; 5. „revoluţia preţurilor şi a consumului”; 6. „cea mai mare revoluţie geopolitică din ultimele secole”; 7. „cea mai mare revoluţie, cea a revoluţiei comunicaţiilor şi a tehnologiei scrisului”.
Camelia Răileanu a traversat toate aceste „revoluţii” la care se adaugă una care o vizează direct: boala. Ele sunt exemplificate prin inserţii bine alese care dau cărţii, asumată ca jurnal, o calitate superioară, aceea de bildungsroman, ţinând cont că textul este construit pe trei axe ce susţin evoluţia, în bine sau rău, a autoarei: educaţia (anii de studiu, contactul cu cărţile timpului, interrelaţiile cu anumiţi vectori culturali şi educaţionali etc.), experienţa dobândită (boala, spre exemplu, o obligă să scrie pentru a scăpa de o presiune psihică sau spre studiul unor cărţi de medicină) şi participarea la frământările vieţii sociale ( bine redate de cele şapte rupturi enumerate de istoricul Cioroianu). Probabil că şi autoarea a simţit că viaţa sa poate trece dincolo de transcrierea seacă a evenimentelor într-un jurnal, astfel că personajului în suferinţă
i-a dat al nume decât al său, acela de Carmen Raicu, la care se adaugă o ştiinţă a alcătuirii portretelor celor ce i-au populat înconjurul.
Perioada neostalinismului, asimilată de autoare unui iad, este bine redată din cele trăite sau din ce povesteau ceilalţi, cu precădere o mătuşă: 1. ”urcam împreună dealul spre casă în întunericul anilor 80, în serile de iarnă, după ore lungi de cor”; 2. „cum urcam spre cartierul nou, întunericul era mai apăsat. Ne întrebam că de ce în cartierul ştabilor e lumină”; 3. „nopţile ne întâlneam pe la 3, la „Lactate”. Ne trimiteau mămicile să prindem rând la unt, apoi ne „schimbam” pe la 6, ca să ne putem pregăti lecţiile acasă”; 4. „oamenii îngheţau de frig şi spuneau bancuri politice”; 5. „mi - amintesc de mult repudiatul salam cu soia, făcut dintr-o carne îndoielnică şi „îmbogăţit” cu nitraţi, pentru conservare. Nu soia era rea, salamul era rău”; 6. „mama face parte din generaţia copiilor care au crescut trei zile pe genunchii soldaţilor ruşi „eliberatori”. Ea îşi aminteşte că soldaţii „blonzi” îi dădeau ciocolată şi apoi le luau părinţilor casa şi boii ascunşi”; 7. „noaptea, partizanii ruşi veneau şi numărau picioarele copiilor, căutând pe cei mai mari ascunşi printre ceilalţi. La 16 ani mătuşa mea săpa tranşee pe frontul sovietic, pentru păcatul de a avea picioare prea lungi. Ea nu-şi aminteşte de ciocolată, ci doar de raziile de noapte, de foamete şi de cotele care au urmat după „eliberare” etc. Citatele ar putea continua cu referire la trecerea în umbră a personalităţilor ştiinţifice şi culturale, la modalităţile de ascultare a „Vocii Americii” şi a „Europei libere”, politizarea completă a „Zilei Tineretului”, specularea de către Ceauşescu, în favoarea sa, a invaziei sovietice în Cehoslovacia sau impunerea curentului proletcultist.
Despre Revoluţia din 1989 are o părere pe care încearcă s-o impună permanent: 1. consideră că a fost totuşi o schimbare şi numai pentru faptul că i-a intrat în viaţă Kundera („cehul acela blajin”), apoi Mario Vargas Llosa („un soldat universal”) şi mulţi alţii pe care nu i-ar fi putut citi în condiţiile dinainte; 2. „desfid pe cei care spun că Revoluţia n-a fost revoluţie, negând spontaneitatea evidentă a faptelor de atunci”; 3. „profesorii mei. Profesorul de filozofie la tribună. Eroul oraşului.(…) profesorul meu de română cu tricolorul pe braţ. Obosit. Nedormit. N-a luptat fizic, dar sufletul lui era acolo”.
Conform periodicizării istoricului Cioroianu, a urmat haosul anilor `90: Iliescu îl întoarce pe rege de la aeroport, războiul civil între mineri şi jandarmi, frigul din rezervele spitalelor, la Alba Iulia agitatorii strigă „Hoţii!” în timpul discursului preşedintelui ţării, efectele undei de cianură de pe Dunăre etc., toate sunt trecute prin filtrul destul de tânăr al Cameliei Răileanu.
„Revoluţia” electorală („la TV candidaţii la preşedinţie jucau teatru”, „am băut degeaba la alegeri”), „revoluţia” preţurilor şi a consumului („elevii mai îmbrăcaţi decât profesorii”, „20000 de lei dolarul”) sau „revoluţia” geopolitică („intrarea României în Europa”, „pentru locul întâi ocupat de Moldova la cancer se dă vina pe Cernobâl”, „războiul din Kosovo”, „22 de zile de război la graniţa cu Iugoslavia” etc.), sunt tratate cu o obiectivitate ce nu ai crede că este a unui tânăr considerat „decreţel” („matricola 434”).
Tema centrală a jurnalului o reprezintă boala pe care o duce cu stoicism Camelia Răileanu, acordându-i toată atenţia. Asemuită cu „o slugă ce se bagă la stăpân”, obligând autoarea să descopere „lucruri pe care nici nu le bănuiai”, aceasta caută remedii pentru a o îmbuna. Liste întregi de medicamente, încercări de tratamente naturiste insuportabile, educarea propriului psihic, punerea bolii într-o permanentă relaţie bijectivă cu elemente ale naturii, încercări disperate de optimizare umană printr-un proces de „absorbire prin toţi porii a suferinţei provocate”, boala continuă să rămână acelaşi balaur cu şapte capete, „numai că atunci când se tăia unul, creştea altul la loc”. Textul abundă în pasaje rezervate bolii, metodele principale, de îmblânzire măcar, fiind regimul strict, postul recomandat de naturişti, cufundarea în rugăciuni. Camelia Răileanu ajunge să accepte şi simbioza dintre ea şi boală, considerând că, până la urmă, îşi are rolul ei în evoluţia spirituală a unui om. Iată de ce autoarea simte nevoia să enunţe o morală a bolii sale, morală care emană un tragism nedisimulat (p. 120).
Jurnalul, cu mare valoare de bildungsroman, este unul al destinului, de aceea revin la o întrebare pe care o pune autoarea la un moment dat: „Unde ar fi ajuns (poporul român) dacă ar fi fost lăsat în pace?”. Parafrazez: Unde ar fi ajuns Camelia Răileanu dacă boala ar fi lăsat-o în pace şi n-ar fi răpus-o? La cât a scris în scurta sa viaţă, e uşor de răspuns.
(Georgică MANOLE)
