Christy Brown s-a născut în 1932, la Dublin. Chiar dacă șansele de supraviețuire sau de viață normală tindeau să fie minime, a trăit 49 de ani și a atins culmile gloriei artistice. A pictat și a scris, a cunoscut dragostea, intriga, durerea, plânsul și fericirea.
Din punct de vedere medical, în primii ani de viață, Christy nu mergea, nu vorbea, nu gândea. Acoperământul de carne părea inutil și, mai ales, o povară nu doar pentru copil, ci mai ales pentru familie. Într-o zi, copilul prinde cu degetele de la piciorul stâng o cretă cu care scrijelește podeaua casei. Comunică, explică, povestește, se implică în viața familiei sale. Povestea lui Christy Brown se va numi "Piciorul meu cel stâng" (My left foot).
Povestea este reală. Suferind de paralizie cerebrală și considerat de medici a fi înapoiat mintal, Christy Brown avea să devină unui dintre cei mai cunoscuți pictori și poeți irlandezi. Autobiografia sa, "Piciorul meu cel stâng", a fost ecranizată, filmul "My left foot" (1989) primind două premii Oscar: pentru cel mai bun actor în rol principal și pentru cea mai bună actriță în rol secundar.
Destinul lui Christy Brown este, de fapt, opera unei mame îndărătnice și decise să își poarte fiul cât mai departe pe firul vieții. Ea vede acolo, înlăuntrul trupului, un spirit uriaș, o forță incredibilă de a crea și, mai ales, o determinare care celor mai mulți dintre trăitori le lipsește. Mama îi admiră talentul, umorul, dragostea, îi acceptă critica, îi primește cu stoicism răbufnirile, îi alină durerile și iubirile sfârtecate. În tot acest timp, Christy Brown comunică prin piciorul stâng. Așa pictează, așa scrie poezii. Mai târziu, Christy Brown se îndrăgostește și chiar se căsătorește cu aleasa inimii, Mary Carr.
În film, Daniel Day Lewis reușește cu adevărat un rol de Oscar. Un rol epuizant, complex, care solicită la maximum nu doar fizic, dar și psihic. În piciorul stâng se află forța, salvarea, strigătul de ajutor, manifestarea iubirii, stânjeneala întregului trup. Simplitatea mamei contrastează tulburător cu geniul fiului, însă avem tot timpul înainte două ființe la fel de puternice, la fel de hotărâte să cucerească lumea. Iar lumea, se va vedea, abia așteaptă să fe cucerită. Brenda Fricker, în rolul mamei, obține la rândul ei Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar.
Regizorul irlandez Jim Sheridan dovedește o excepțională capacitate de a da valoare detaliilor, de a surprinde momente intime fără să își expună personajul mai mult decât este nevoie. Scenele sunt constituite într-un tragism ce pare să treacă, uneori, dincolo de aspectul artistic. Însă Jim Sheridan știe să dozeze emoțional cadrele filmate și să adauge imaginii încă un element menit să câștige privitorul: forța artistului trece mereu dincolo de neputința umană.
Căderile și culmile lui Christy Brown sunt redate, de asemenea, cu luciditate. Dependența de alcool, alunecarea în prăpăstiile lumești îi grăbesc sfârșitul. La 49 de ani, artistul moare în locuința sa, legiștii constatând că moartea a provenit prin asfixiere (s-a înecat cu un cotlet de porc).
"Piciorul meu stâng" poate intra foarte bine în categoria filmelor motivaționale, întrucât urmărește destinul unei persoane cu dizabilități care a atins pragul celebrității. Amintim aici, din aceeași categorie, pe Stephen Hawking sau Ray Charles.
Handicapul fizic este o limită, dar granițele neputinței sunt cele pe care singuri le stabilim. Dincolo de trup, de zbaterea cărnii, există o viață lăuntrică, un foc viu care își caută calea. În lipsa unui sprijin, în absența aproapelui, trupul se chircește, se necrozează și moare sufocând și ucigând spiritul cu toate strălucirile și arderile sale.
După un astfel de film, orice scuză a noastră, orice neputință sau nevrednicie trupească pălește. Orice refuz de a face ceva devine ratare, orice delăsare în mersul vremii denotă doar mediocritate și autosuficiență. Christy Brown a avut doar un picior stâng și o minte genială. Dar piciorul lui stâng a știut că bătătorească drumul arid al neajunsurilor și să îl ducă pe artist în culmile gloriei.
