Istoria noastră literară are astăzi un consistent capitol inspirat din realitățile crunte ale gulagului din România. Unele pagini au fost gândite și compuse chiar între zidurile închisorilor, scrise pe suporturi dintre cele mai bizare sau pur și simplu încrustate în memoria încarceraților. Aici s-ar încadra, de exemplu, Radu Gyr sau Andrei Ciurunga. Însă cele mai multe au ajuns în literatură pe calea memorialisticii. Autorii lor, foști deținuți politici, cunoscând temeinic, din interior, universul concentraționar, și-au exersat uneltele după mulți ani de la eliberare. Eliberare este un fel de a spune, pentru că și după marea amnistiere din 1964 în România au fost ani tulburi, de promiscuitate morală și îndoctrinare forțată, menite să “spele” creierele. Florin Constantin Pavlovici face parte din suita autorilor de memorii, alături de Steinhardt, Goma și alții. În 5 ani de temniță și muncă silnică la Jilava, Gherla și respectiv Balta Brăilei sau Delta Dunării a înregistrat ca un seismograf toate faptele, mici și mari, trecându-le prin filtrul propriei sensibilități. Nu i-a scăpat nimic, dovedindu-se, ca observator, lucid și redutabil. Viziunea sa se desfășoară pe două planuri. Primul are în vedere devoalarea atrocităților gulagului, comise de slugile bine recompensate ale regimului comunist, începând cu anchetatorii Securității și Ministerului de Interne și terminând cu brigadierii lagărelor de muncă și paznicii închisorilor. Al doilea plan se referă la fauna extrem de diversă a gulagului, în care se amestecă sclipirile de geniu și înaltă cultură cu ignoranța, bestialitatea și rudimentul uman.
Atmosfera din închisoare sau din lagărele de muncă, din care fac parte violența, cruzimea și lipsa de măsură, ar avea ca scop nu pedepsirea „vinovaților”, ci exterminarea acestora. Umilințele pe care trebuie să le îndure deținuții sunt nesfârșite și par împrumutate din infernul dantesc. Nu bătaia, ci schingiuirea deținutului este de fapt pasiunea anchetatorilor și caraliilor. Aceste schingiuiri capătă forme diverse, unele halucinante, de la înfometare și izolare în condiții aproape insuportabile, la efort fizic depășind puterile omenești. În perimetrul concentraționar foamea se transformă în obsesie. Un „reeducat” de la Pitești, condamnat a doua oară, mănâncă orice, de la intestine de cal la carne crudă de câine, pisică sau șarpe. Deținuții sunt permanent supuși bolilor, după ce consumă ciorbă de ceapă stricată, varză degerată și sfeclă de pe câmp. Un țăran moare pentru că a exagerat înfulecând cantități mari de grăunțe din adăpostul unor hârciogi. Iar când, din cauza vremii, se bucură de răgaz în celule, deținuții visează la lumina zilei, lansându-se în veritabile povești gastronomice, care de care mai utopică. În aceste împrejurări, ziua când primesc arpacaș este una fastă. Și pentru a împiedica eventuale înechități la drămăluirea porțiilor, polonicarii suspectați de rea credință sunt adesea excluși din demnitatea de responsabil al cazanului.
Supraveghetorii deținuților reprezintă o categorie specială, de care Florin Constantin Pavlovici se ocupă cu toată atenția. Chiar dacă sunt sergenți, plutonieri sau ofițeri au un numitor comun: ignoranța crasă și sadismul fără margini. Anchetatorul Voicu, plutonierii Hahău și Lungu, sergentul Grecu sau brigadierul stomatolog Andreica alcătuiesc o galerie de torționari primitivi, a căror înclinare către crimă nu este egalată decât de mostrele de incultură pe care le produc ori de câte ori se ivește ocazia. Lor li se opune, cu nobilitate și decență, o altă galerie de personaje, reprezentând elitele românești din rândul scriitorilor, universitarilor, medicilor, clerului și teatrului sau militarilor de carieră care s-au ilustrat pe front cu acte de eroism și patriotism. Aceștia trăiesc, laolaltă sau pe rând, momente de umilință supremă, de chinuri fizice la limita închipuirii, dar cei mai mulți îndură totul cu stoicism, în numele demnității și libertății de conștiință. Așa se arată a fi scriitorii Alexandru Ivasiuc, I.D.Sîrbu, N. Steinhardt sau Radu Gyr, orientalistul Sergiu Al-George, avocații interbelici Istrate Micescu și Iosif Bogdan, preotul erudit Gheorghe Chiriac, istoricul Al. Zub, actorul Ion Omescu sau foștii bravi ofițeri Aurelian Gulan și Vlad Brussescu. La polul opus s-ar situa intelectuali care, sub presiunea situației lor de întemnițați politic sau din oportunism, în libertate, au consimțit la triste compromisuri morale: N. Crainic, Ion Caraion, Șt. Aug. Doinaș, Al. Paleologu, Max Bănuș, Dan Deșliu sau Eugen Jebeleanu. De altfel, în cealaltă carte de memorii, Frica și pânda, din 2009, Florin Constantin Pavlovici va continua radiografierea epocii ceaușiste, supunându-le unor analize intransigente, dar corecte și drepte, pe multe dintre figurile emblematice care treceau drept repere culturale ale vremii.
Despre cinismul și trivialitatea etică a regimului prosovietic vorbește și episodul cazării deținuților într-o biserică din Galați, când torționarii au instalat hârdaiele pentru fecale, necesare deținuților, în sfântul altar, „ca o atenție pentru numeroșii preoți” aflați printre „dușmanii poporului”. Într-o pușcărie politică, dar și în lagărele de muncă, „răul cel mai greu de suportat mi s-a părut absența oricărei intimități”, spune autorul, vorbind de promiscuitatea inimaginabilă a viețuirii în comun. Tot așa cum, în altă parte, referindu-se la condițiile pe care trebuie să le înfrunte deținuții toamna și iarna, atât afară, la muncă forțată, cât și celulele neîncălzite, Florin Constantin Pavlovici crede că de fapt “iadul nu este foc veșnic, ci frig veșnic”. De aceea memorialistul nu ezită să considere toate instituțiile statului implicate în sistemul penitenciar drept criminale. Și este așa, din moment ce, după declararea păcii și instalarea comuniștilor la putere, au murit în închisori, lagăre de muncă sau în circumstanțe încă neelucidate, peste 300 de mii de români, opozanți ai noului regim, egalându-se astfel numărul celor dispăruți pe fronturile războiului. Prin intermediul anchetelor Securității, în celulele închisorilor sau în așa-zisele unități de muncă, asistăm oripilați la desfigurarea ideii de justiție și umanism. Totul pare desprins din viziunile absurde, macabre și aberante ale vreunui degenerat.
Această lume a degradării este surprinsă de către Florin Constantin Pavlovici în paginile de tulburătoare acuratețe literară. Tabloul iadului moral este realizat fără fisură. Rar se întâmplă ca unui prozator să-i reușească atât de strălucit portretele tuturor personajelor. Atmosfera apăsătoare, tensiunea și suspansul mențin vie imaginea acestei comunități umane parcă exilată în altă realitate, una a terorii, putrefacției morale și morții. Este un remember al zborurilor frânte și destinelor ciopârțite cu satârul politic. Grija pentru expresie, sobrietatea analitică dublată permanent de suflul uman al emoției, surclasându-și competitorii memorialiști prin surdina așezată în calea sentimentalismului ieftin, fac din Tortura, pe înțelesul tuturor (Fundația Academia Civică, București, 2011) un roman captivant, la confluența dintre psihologic și aventură. Ne-a impresionat capacitatea autorului de a împinge granițele concretului înspre hiperbolă, atunci când dorește să transmită cititorului propria percepție despre fapte și lucruri. Așa sunt descrierile savuroase ale delicateselor culinare visate de condamnați, mantaua inepuizabilă de la Salcia, bocancii doctorului Sebi Munteanu sau călcătura de trup a sergentului Negoiță ca metodă empirică de vindecare.
Ca și în roman, este dificil să distingi elementele contextului istoric de cele care aparțin aportului ficțional al memorialistului. Într-un decor al exceselor de tot felul, rămâne de admirat tonul prozatorului, echilibrat și cu nesecate resurse de umor, diagnosticând exact epoca și dimensiunile răului, însă fără încrâncenări revanșarde. Involuntar ne amintim deviza unui alt mare memorialist, Mircea Vulcănescu, deținut politic și el, care cerea testamentar “să nu ne răzbunați”. Istoria colorează totul din belșug, sarcasmul în schimb se supune continuu filtrelor moderatoare ale autorului. Probabil umorul fin, cărturăresc, vine tocmai din perfecta stăpânire de sine a autorului povestaș. Putem desprinde și o lecție morală, aceea că regimul de represiune politică devine posibil doar pe fondul complicității și lașității noastre generale. În final rămânem cu imaginea monstruoasă nu doar a perioadei incriminate, ci de fapt a oricărui regim bazat pe represiune și comportament arbitrar. Memorialistul dă totuși de înțeles, fără efuziuni de optimism găunos, că ființa umană, alcătuită din bine și rău, poate înclina balanța, prin apel la rațiune și voință, în favoarea binelui.
Intrat fulgerător în literatura română, pe ușa memorialisticii de sclipitoare calitate, Florin Constantin Pavlovici a cules deja laurii instanțelor noastre critice, bucurându-se de aprecieri entuziaste. I se recunosc, pe bună dreptate, virtuozitatea portretistică și narativă și abilitățile de profund diagnostician al realității. Cu Tortura, pe înțelesul tuturor literatura română nu a câștigat doar niște excelente pagini memorialistice, ci a recuperat din mrejele tăcerii un prozator veritabil.
Florin Constantin Pavlovici s-a născut la Concești, în martie 1936. După ieșirea din închisorile comuniste, a lucrat zeci de ani ca jurnalist de radio și televiziune. În prezent este pensionar și locuiește în București.
Victor TEIȘANU
(text publicat în volumul "Cărți și autori", de Victor Teișanu, Editura PIM, 2017; Editor: Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani)
