Un film inspirat din evenimentele tragice din primăvara anului 1941, când 2000 de români din Bucovina de Nord, ocupată de URSS, au fost uciși la Fântâna Albă.Filmul dezvăluie povestea unei generații condamnate la tăcere și a unei iubiri frânte de deportări și exil. Imagini rare, amintiri și mărturii cutremurătoare, într-un thriller emoționant despre memorie, identitate și supraviețuire.
Duminică, 12 octombrie, de la ora 18.00, regizorul Tudor Giurgiu va fi prezent la proiecția de gală a filmului, alături de excepționalul actor Mircea Andreescu.
Înainte de proiecția de gală de la Cinema Unirea, regizorul Tudor Giurgiu ne-a vorbit despre istoria de ieri și de azi, despre emoții și transformări. Despre libertatea care înseamnă deopotrivă asumare și responsabilitate.
Despre un secret îngropat sub o pădure. Un masacru șters din cărțile de istorie. Mii de oameni care au vrut să fie liberi și au plătit cu viața. Dar și o poveste de dragoste emoționantă, despre fragilitatea vremurilor și tăvălugurile istoriei care schimbă destine.
”Am rămas impresionat și consternat de tot ce s-a întâmplat acolo!”
-Domnule Tudor Giurgiu, am vorbit ultima dată înainte de proiecția filmului ”Libertate” la Botoșani. De atunci ați fost cu același film la Darabani, ați trecut și prin povestea lui ”Nasty”. Îmi mărturisesc surprinderea de a vedea că ați abordat un subiect atât de delicat, un subiect care pentru noi aici, la Botoșani, apasă amar. Cum s-a întâmplat ca, ardelean fiind, să vă impresioneze atât de tare povestea Masacrului de la Fântâna Albă, din 1 aprilie 1941?
-E bine că ați marcat faptul că sunt ardelean. Acesta a fost și unul dintre marile obstacole pentru mine, personal, de a face filmul acesta. Am găsit povestea Fântânii Albe acum nouă ani, poate mai bine de nouă ani. Am rămas foarte impresionat și consternat, cumva, de tot ce s-a întâmplat acolo. Nu prea mi-am explicat și nu am avut deloc înțelegere pentru cruzimea evenimentului, mai ales pentru consecințele lui. Zeci de mii de familii au fost luate cu tăvălugul istoriei, femei despărțite de bărbați, femei deportate, cu copii… A fost ceva oribil. M-am gândit să pot citi, să văd dacă pot face ceva…
Cred că cinema-ul are totuși forța aceasta a imaginilor care, până la urmă, probabil că pot fixa mai bine decât lecturile dramatismul unor momente din istorie. Mă gândeam că aș putea face acest film, dar tot timpul aveam această temere, dacă sunt eu potrivit să fac asta, dacă sunt omul care să poată reda dramatismul evenimentului, ținând cont că nu sunt din locurile astea… Am avut multe, multe rețineri. Multe rețineri legate în special de tipul de film și cum va arăta în final, tocmai pentru că necopilărind, neavând rude în zona asta, neștiind cum vorbeau oamenii la vremea respectivă, tot timpul m-am tot perpelit și m-am gândit care ar fi formula cea mai bună pentru a face film.
”Soarta m-a dus către două povești, două filme cumva asemănătoare”
-Ați optat pentru o formulă de documentar-hibrid, ați combinat documentarul cu o poveste impresionată. Povestea a doi oameni.
-Când mă gândesc la ce-am făcut, îmi place să zic că de fapt e invers: o poveste de ficțiune. Un film care s-a născut pornind de la povestea reală a doi oameni, el supraviețuitor al masacrului, ea deportată cu cele două fete în Siberia, nu s-au mai văzut vreme de 50 de ani. Se revăd ulterior, o întâlnire absolut complicat de dus și de înțeles, pentru că nu s-au mai văzut 50 de ani. Mă tot gândeam cum se întâmplă lucrurile astea, ce poți să vorbești cu un om care ți-a fost odată aproape, dar cu care de fapt ai de împărtășit mult mai multe tăceri, absențe, ca urmare a pierderii unor copii și în egală măsură puterea de a o lua de la capăt. Or eu am ficționalizat toată povestea lor, sigur, folosind declarații reale, mărturiile lor pe care le-am găsit, fie înregistrate, fie citite. Am folosit, evident, elemente din zona filmului documentar. Deci cred că e aproape de ceea ce ați spus.
-Între timp, aminteam la început, am văzut cu toții filmul ”Libertate”, în 2023. Dacă la ”Pădurea de molizi” ați lucrat în ultimii 9 ani, înseamnă că o perioadă ”v-ați aflat” în ambele filme. La ”Libertate” vorbeați despre reacția soldaților tineri la Revoluție, dezorientați, unii nu știau să tragă, alții nu știau în cine trag și de ce trag. În ”Pădurea de molizi” ați dat peste ferocitatea soldaților sovietici de la Fântâna Albă, care știau exact în cine trag, de ce trag, pregătiți special pentru a ucide. În definitiv, victimele erau tot români.
-Mă gândeam și eu la paradoxul acesta legat de tema violenței, a cruzimii. Soarta m-a dus către două povești, două filme cumva asemănătoare. Nici aici și nici acolo nu am înțeles de ce a fost nevoie de tipul acesta de răspuns, de ce oamenii se transformă în neoameni, în animale? Nici până azi nu am un răspuns la întrebarea asta decât, sigur, constatarea amară că e o graniță foarte fină și foarte subțire între cele două comportamente.
”A fost bizar!”
-Mai rămânem în paralela dintre cele două filme, la care mai adăugăm, iată, și un război. În urmă cu doi ani ați filmat în Ucraina. O țară care astăzi se află într-o cu totul altă postură decât cea din urmă cu 9 ani, decât cea din urmă cu peste 80 de ani. Cum ați simțit astăzi Ucraina, în condiții de război?
-A fost bizar! Inițial, în scenariu era prevăzut să intre în film o bucată mai relevantă, mai importantă din Ucraina. Și am filmat acolo. Era straniu să intri în sate destul de pustii, în care în centrul satelor vedeai fotografiile celor plecați la război și dispăruți. A fost deopotrivă emoționant să vorbești cu români care încă locuiesc în satele unde există comunitate românească și români mai în vârstă, oameni care măcar au auzit sau erau copii pe vremuri și știau din poveștile cumplite ale celuilalt război și în special anii cumpliți care au urmat după, poveștile lor despre ruși, despre invazia lor și despre foamete și despre abuzuri… Cu greu ți le poți scoate din cap.
Dar am înțeles un lucru: dacă avem senzația că lucrurile sunt în regulă, că suntem în confort, în siguranța asta absolută a căminului și suntem absolut convinși că lucrurile vor rămâne așa, e bine din când în când să ne uităm în istorie, să vedem fapte, întâmplări, să înțelegem. Și filmul merge cumva în direcția asta, că oricând – dar oricând! – lucrurile o pot lua razna. Asta ne-a arătat istoria recentă. Trebuie măcar să fim pregătiți psihologic, mintal, mai mult nu cred că putem.
-Spune personajul din film, interpretat excepțional de Mircea Andreescu: ”Când trăiești greu, tot greu se moare”. Să ne apropiem de cei doi actori pe care i-ați ales în distribuție. Cum au primit ei povestea de la Fântâna Albă și cum au intrat în ea?
-Din fericire, nu am avut zeci de variante de actori cu care să pot lucra. Vârsta și pregătirea lor au fost determinante, faptul că îi știam din alte producții, știam cu cine am de a face. M-am bucurat enorm că au acceptat să joace. Coca Bloos și Mircea Andreescu nu mai au nevoie de prezentări, poate doar cei foarte tineri, care nu i-au văzut… M-am bucurat. Cu Coca am avut puțin de furcă, în sensul că am insistat mult. Îi era teamă de a reveni, de a face film, de subiect, de cantitatea enormă de text. I-am spus: îți trimit scenariul și gata, asta e! A fost foarte bine, a fost foarte emoționant tot parcursul ei, care seamănă cumva cu emoția cu care actrița pe care ea o joacă în film se apropie de textul Minodorei, femeia deportată care a suferit enorm în anii 50. Iar domnul Mircea Andreescu e ca un ceasornic fin. Odată ce înțelege ce i se cere și ce se vrea, se autoprogramează, pricepe textul. Nuanțele, respirațiile, tăcerile, privirile lui sunt nemaipomenite!
”Au fost emoționați, au fost bulversați!”
-Este o responsabilitate foarte mare să vă apropiați de acest subiect, dar spuneați că libertatea presupune tocmai această responsabilitate, de a privi în urmă și de a te confrunta cu trecutul și a vorbi despre el. Care credeți că este mesajul acestui film, dar vă rog să vă adresați mai ales generațiilor tinere, de 20-30 de ani. De ce ar trebui să vadă acest film?
-Din experiența proiecțiilor de până acum, pot să vă spun că au fost foarte mulți tineri. Care nu au ieșit la fel cum au intrat. Au fost emoționați, au fost bulversați, s-au dus cu gândurile către bunicii lor, către familiile lor, unele dintre ele care au cunoscut drame poate asemănătoare cu cea din film. Cred că e important totuși să îți cunoști trecutul recent, să știi ce e în urma ta, fără mistificări, fără perdea. Nu ne putem explica - și ei nu își pot explica deloc! – prezentul fără să înțeleagă și fără să se uite în urmă. E și o poveste frumoasă de dragoste frumoasă, măturată cumva de marea istorie. Sunt nenumărate astfel de istorii nu numai la noi, în toată lumea, oameni cu o existență normală, cu copii, care deodată sunt împrăștiați și viața lor e total bulversată. Și cred că e o poveste care merită cunoscută.
-Există viață și după ”Pădurea de molizi”. Ce proiect aveți în lucru?
-Lucrez la documentarul despre Nadia Comăneci, care este working progress, ne pregătim de o nouă perioadă de filmare, sper să îl vedem la anul, pe vremea asta.
-Mulțumesc tare mult, ne vedem la Botoșani!
-Mulțumesc, pe curând!